pastoralaA ajuns iarăși vremea marilor praznice creștine, dând și prilej de cugetare adâncă, la sfârșit și început de an, asupra celor întâmplate cu mai mult sau mai puțin bine, având pentru viitor nădejdea sporirii a ceea ce este de folos spre mântuire. Credinciosul găsește astfel prilej de reculegere și rugăciune, pe cărarea spre Împărăția lui Dumnezeu, cum ne-ar învăța un cunoscut duhovnic (Arsenie Boca). Sărbătoarea Întrupării Domnului arată aceasta în mod deosebit prin mesajul cerului către pământ „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Priveliștea lumii vrea să contureze imaginea împărăției cerești prin toate frumusețile naturale și podoabele create de înzestrarea oamenilor și munca lor, fără însă a putea întrece prototipul, întrucât trebuie simțită și legătura pe care o poate face doar încorporarea la viața însăși a tot ceea ce reprezintă creația și planul lui Dumnezeu. Puține bucurii sunt asemenea celor pe care le dă praznicul Nașterii Domnului, întrucât peste cele materiale se aștern cele spirituale. După cum zice Apostolul neamurilor „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Ea nu este un cuvânt searbăd, ci o forță lucrătoare prin energiile spirituale de sus, căci „nu stă în cuvânt, ci în putere,” cum adaugă același autor inspirat. Dincolo de bucuria ce umple sufletul pentru cele pământești, este cea pentru cele cerești, adică strădaniile spre bine ale vieții duhovnicești. Mântuitorul Însuși, „fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Un mare om de cultură afirma următoarele: „Există un spectacol mai mare decât întinsul mării: cerul. Există şi un spectacol mai mare decât cerul: sufletul omenesc.” (Victor Hugo). Puterile sufletești sunt cele prin care pământul câștigă cerul. Stăruie în conștiință tot cuvintele Mântuitorului: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăția cerurilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea”. În întâmpinarea strădaniilor omenești de a conlucra cu harul dumnezeiesc, vine Domnul Însuși; iar sărbătoarea de azi concretizează faptul afirmat constant de părinții Bisericii că Dumnezeu s-a făcut om pentru a-l îndumnezeii pe acesta. Năzuința tuturor este aceea de a ajunge la porțile împărăției, nutrind certitudinea exprimată prin cuvintele apostolului „că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.” Voința, având adevărata libertate în mișcarea mereu spre bine și ferindu-se de ispita răutății, stăruie, potrivit rugăciunii domnești, astfel: „vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.” Creștinul se străduiește spre lucrare de înnoire neîncetată, mai ales în zilele Crăciunului, retrăind cu cei mai mici o întreagă istorie biblică, cu luare aminte la textul sacru: „În ceasul acela s-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor? Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește…”
Împărăția cerurilor este chipul înțelegerii stăpânirii lui Dumnezeu în cer și pe pământ, peste îngeri și oameni și întregul univers.  Cu acest gând și-au început propovăduirea atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât și Domnul nostru Iisus Hristos: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor.” Era în aceasta o chemare la înnoirea lumii, la statornicirea împărăției lui Dumnezeu pe pământ precum este și în cer, așa cum a învățat Domnul. Într-adevăr, s-ar putea tălmăci acestea tot prin cuvintele Sfintei Scripturi: „…Știți în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm, dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă. Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte…” Oricum, apropierea împărăției cerești de cea pământească este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de om, coroana creației Sale. Ea cere apropierea omului de Dumnezeu, lucrare la care îndeamnă și apostolul „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi… Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța.” Apropierea arată și o înaintare sau venire, și o ajungere la o țintă. Un semn al lucrării împărăției, după cuvântul Domnului, sunt minunile săvârșite de El și de apostoli. Bunăoară zice Domnul: „Dacă Eu cu duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăția lui Dumnezeu… Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.” Împărăția lui Dumnezeu este scopul final al chemării și alegerii, căci toți fiii împărăției sunt mai întâi chemați, iar apoi aleși, după cum arată parabola nunții fiului de împărat. Și sfântul apostol Petru sfătuiește: „Pentru aceea, fraților, siliți-vă cu atât mai vârtos să faceți chemarea și alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veți greși niciodată. Că așa vi se va da cu bogăție intrarea în veșnica împărăție a Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos;”.  Iar sfântul apostol Pavel numește aceeași împărăție „a lui Hristos și a lui Dumnezeu.” Ea este un dar al lui Dumnezeu dat de sus, ca urmare a jertfei lui  Hristos Domnul, ca și dreptatea sau mântuirea. El o dă cui voiește, mai ales celor care fac roadele ei și o ia de la cei ce nu o merită, cum învață pilda lucrătorilor viei. Împărăția de aici este temporară, având un început și un sfârșit, încheindu-și existența cu a doua venire a Domnului Hristos la sfârșitul veacului, când va veni întru slavă, Împărat și Judecător al viilor și al morților. Cea a cerurilor, după cum mărturisim și în simbolul credinței „nu va avea sfârșit,” fiind a luminii și a slavei veșnice și în care Dumnezeu le este tuturor toate, precum proorocește  Apocalipsa Sfântului Ioan pentru cei scriși în Cartea vieții Mielului. Mântuitorul a fost trimis în lume ca să întemeieze împărăția Lui, ce corespunde cu întemeierea Bisericii Sale pe care nici porțile iadului, adică puterile răului, nu o vor birui. Și numai ucenicii Domnului au cheile împărăției cerurilor. Părintele Dumitru Stăniloae precizează că „Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat pregătește pe oameni pentru împărăția cerurilor prin cuvântul și pilda vieții Sale unificatoare. Dar El ne pregătește și mai mult pentru această Împărăție a unității desăvârșite a iubirii, prin pătimirea Sa curată cu trupul pentru noi. Căci și aceasta are o funcție unificatoare prin ridicarea oamenilor din egoismul despărțitor.” Împăratul este Dumnezeu, fiind numit „fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină neapropiată; pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea și puterea veșnică! Amin.” Mântuitorul este împăratul care vine în numele Domnului; iar Sfântul Duh, cum invocă rugăciunea, este Împăratul ceresc. Imnografia bisericească încă glăsuiește așa: „Împăratul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat și cu oamenii a viețuit. Că din Fecioară curată trup luând, și dintr-însa ieșind cu luarea, Unul este Fiul, îndoit în fire, dar nu în fețe. Pentru aceasta, pe Acesta binevestindu-l Dumnezeu desăvârșit și om desă­vârșit, cu adevărat mărturisim pe Hristos, Dumnezeul nostru.” Și colindele adaugă versuri privind împărăția ca și cele despre: Cei trei crai de la răsărit//Care cu steaua-au călătorit//Pruncului s-au închinat// Ca unui mare-mpărat.
Anul ce se sfârșește încheie șirul manifestărilor închinate Sfinților Împărați de Dumnezeu încoronați și întocmai cu Apostolii Constantin și Elena în Biserica Ortodoxă Română. După cum se știe, Arhiepis­- copia Aradului, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a bucurat de pelerinajul cu sfintele lor moaște la Catedrala eparhială în zilele de 9, 10 și 11 ale lunii decembrie, credincioșii întâmpinând astfel sfintele sărbători spre toată împlinirea de folos personal și colectiv. Obștea întreagă având mijlocirea lor, s-a întărit pe întreg parcursul anului în dreapta credință și în dragostea creștină. Sesiuni solemne ale Sfântului Sinod și ale diferitelor foruri sau unități bisericești și laice, evenimente ca târnosiri și hramuri de biserici, pelerinaje și alte acte ale evlaviei creștine, întregesc mărturia cultului sfinților în inima poporului. Din toate cele urmate se înțelege că, împărăția lui Dumnezeu se zidește începând de la împărăția lumii cu pietrele virtuților dreptății, dragostei și păcii. Mesajul Crăciunului este cel al slăvirii lui Dumnezeu prin bunăvoirea între oameni. Sensul comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii a pecetluit mereu și oriunde mesajul libertății adevărate. Aceasta, odată garantată în împărăția pământească, s-a afirmat hotărât, preceptele creștine fiind puse în valoare de către întreaga societate. S-au așezat astfel temeliile legăturii dorite între Biserică și Stat, în așa fel ca împărăția lumii să fie o pregătire a celei de dincolo de lume. Îmbunătățirea legislației rigide a antichității, decretarea egalității între oameni în vechea  epocă a robiei, cinstirea familiei într-o lume ce doar cu anevoie o dădea, organizarea unei asistențe sociale eficace într-un timp în care oropsiții sorții nu aveau un statut mulțumitor, iar dreptul de viață era în mâna celor puternici, sunt contribuții creștine la dezvoltarea civilizației universale. Desigur că și alte împărății ale lumii, în afara celei romane, au înscris o treaptă înaintată de civilizație ce visa și la un salvator care să asigure ordinea generală. Primele trei veacuri ale creștinismului au dat mărturia despre tăria sa, necesară înnoirii vieții întregii lumi. Venirea Mântuitorului este garanția dobândirii noii împărății. Este de trebuință ca ținuta creștină să dea imaginea a ceea ce lumea așteaptă de la fiii Bisericii. O veche lucrare patristică, adică de literatură creștină, consemnează astfel purtarea creș­tinilor: „Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt locui­tori ai cerului…”. Cerul pe pământ și pământul în cer, rămâne ca o dorință permanentă a sufletului omenesc. Ea se realizează prin dragostea între toți oamenii care își urează reciproc, mai ales de praznicul Nașterii Domnului, tot binele cu împlinirea și mulțumirea tuturor și spre slava lui Dumnezeu Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, Amin.
Timotei, Arhiepiscop al Aradului

Recomandările redacției