„După mai mult de 30 de ani de la Revoluție, nu mai avem încredere în nimic”, îmi spune o doamnă pensionară, care de abia o duce de pe o zi pe alta, dintr-o pensie mizeră.
Românii nu au încredere în autorități sau în polițiști, ba nici măcar în Parlamentul României. Nu au încredere în firmele de asigurare privată – „mi-aș face asigurare, dar nu știu sigur la ce dau banii”, îmi spun unii dintre ei. Deși asigurarea locuinței PAD este obligatorie, firmele de asigurări ies mereu în câștig, astfel încât ai noștri nici nu mai îndrăznesc să se asigure contra unui dezastru care le-ar putea lua totul.
Vorba vine, degeaba ar și da polițiștii sancțiuni, că un român cu pensia de 1.000 de lei sau un muncitor cu salariu minim nici nu ar mai avea uneori din ce o plăti, după atâtea impozite și un coș sumar de cumpărături.
Cât despre polilțiști, aflăm aproape zilnic câte ceva despre unul sau altul: ba că sunt implicați în jafuri de sute de mii de euro, cum ar fi cel de la Pâncota, ba că ar fi pioni în vreo super-rețea de contrabandă de țigări.
Politicienii le întrec pe toate cu dosarele lor de corupție și umblă vorba permanent, desigur, că până și cele mai mari structuri în stat ar avea elemente corupte.
Peste toate se adaugă stratul dolofan de fake news, la care nici măcar noi, cei din presă, nu mai suntem atât de imuni.
În cine să mai aibă încredere, atunci, omul de rând? Ce valori să transmită generațiilor următoare? Mai nou, mulți părinți îi dau ca model de reușită tocmai pe cei mai șmecheri, așa că cei mici fac ceea ce știu și ei cel mai bine, adică imită. Adolescenții vor să își ia mașini scumpe chiar și atunci când părinții lor nici măcar nu își permit, iar fetele urmăresc parcă să fie primele botoxate din cercul lor de prieteni.
Adevărul e că nici măcar cei care își doresc cinstea nu își mai permit luxul, pentru că altfel nu au ce pune pe masă. Asta e, am devenit o națiune de compromis, în care trebuie să fii șmecher chiar și atunci când nu ții neapărat. Sarcasmul și autoironia ce te mai salvează, că altfel te-ar paște soarta celor în vârstă. Iar la vremurile în care o să fim și noi prea în vârstă preferăm să nici nu ne gândim.
