„Pe vremea Cireşelor“… dar şi a Cireşarilor

De fiecare dată, la începutul verii, când apar cireşele, îmi vine în memorie momentul crucial al istoriei, când pe această „vreme“ s-a născut cel mai mare erou al Ardealului nostru. Eroul Naţional – Avram Iancu, din toate timpurile istorice. În conştiinţa neamului românesc şi a tuturor românilor de pretutindeni a rămas de-a pururi întipărită în memorie icoana personalităţii legendare „a unui Erou neasemuit de tânăr şi frumos, a unui Zeu al moţilor, coborât din Olimpul Munţilor Apuseni. Sanctuarul neamului său de la Ţebea, un om cu suflet mare şi inimă aleasă –Avram Iancu, de la a cărui naştere se împlinesc 190 de ani. Dumnezeu a rânduit ca într-un loc ascuns de lume care se chema Vidra de Sus, feeric şi încântător prin peisajul montan, să vadă lumina zilei „pe vremea cireşelor“ a anului 1824 pruncul Avrămuţ (cum îl alin­tau în familie). Aceasta se petrecea în luna iunie care în popor se mai numeşte Cireşar, dar cum în depresiunea Ţara Moţilor anotimpurile sunt ceva mai întârziate, presupunem că e vorba de sfârşitul lunii.
Fluierul lui Iancu
Din copilărie i s-au cristalizat trăsăturile luptătorului de mai târziu: îndrăzneţ, dârz, curajos, drept, demn şi cinstit, respectând cu sfinţenie cuvântul dat. De mic a îndrăgit poveştile şi învăţămintele bătrânilor pe care le transmitea şi prietenilor săi şi în mod aparte muzica, remarcându-se prin îndeletnicirea de a cânta din frunză, fluier şi tulnic (instrumente care aveau să îl însoţească în timpul revoluţiei, dar mai ales în a doua parte a vieţii).
Fluierul…acest străvechi instrument popular (poate cel mai vechi) a fost şi este însoţitor al omului în toate timpurile, la bine şi la rău, la necaz sau bucurie, tovarăş nedespărţit al ciobanilor şi ţăranilor. El este strămoşul instrumentelor de la clarinet şi taragot, până la trompetă şi saxafon. Oare ce altceva îl putea însoţi pe Craiul Munţilor în peregrinările sale, după revoluţie, prin Munţii Apuseni şi în Ţara Zărandului, decât acest tovarăş nelipsit de drum, prin care pribeagul erou îşi exprimă sentimente umane: dorul, jalea, tristeţea, amărăciunea, iubirea, dragostea, prietenia prin doine şi cântecele rimate sau de joc. Înlocuind pistoalele de la brâu, pe care Iancu le-a folosit în timpul revoluţiei, timp de doi ani (1848 – 1849), cu fluierul, în următorii 23 de ani, acest instrument s-a dovedit a fi cel mai fidel tovarăş de viaţă, nedespărţit de fiinţa marelui erou, până la sfârşitul vieţii sale. Ultimele fluiere ale lui Avram Iancu au fost cele găsite în dimineaţa zilei de 11 septembrie 1872, asupra sa, de către Ion Stupină zis Lieber, pe a cărui prispă şi-a găsit sfârşitul Craiul Munţilor. Unul din ele, anume cel mare, aşa-zisul fluier-baston, lucrat din lemn de paltin, după ce l-a păstrat mai mulţi ani la rând, l-a dăruit avocatului Gherasim Candrea din Baia de Criş. Referiri la ultimele momente din viaţa lui Avram Iancu, precum şi împrejurarea prin care s-a găsit fluierul său, sunt impresionant redate într-o scrisoare a lui Gherasim Candrea adresată lui Iosif Sterca Şuluţiu, scrisoare care a fost publicată în gazeta Transilvania, din care spicuim: „Fericitul Avram Iancu, înainte de moartea sa, mai bine de un om se susţinea în locul predilecţiunei sale în Baia de Criş şi fără a avea o locuinţă stabilă, se adăpostea peste noapte când la unul, când la altul, dar mai ales la covrigarul Ion Lieber (român), unde întins pe o targă ce era înaintea cuptoriştei, odihnea peste noapte şi unde prin fluierul său delecta şi încânta tre­cătorii, cu melodiile sale melancolice, seara şi dis de dimineaţă. Observ că regretatul Iancu, înainte de moartea sa, cu mai multe luni, având erupţiune de sânge, a fost îngrijit şi căutat mai mult timp în spitalul comitatens de aici, de unde ieşind ca reconvalescent îşi petrecea timpul mai bucuros în Baia de Criş. Aşa s-a întâmplat şi în fatala dimineaţă a morţii sale. Ion Lieber a fost primul care a dat de dezastru şi care aflând fluierul în aşternut, l-a luat şi l-a păstrat până ce mi l-a dat mie, ca o scumpă suvenire de la răposatul. S-au încercat mai mulţi a procura fluierul de la dânsul, dar în zadar, pentru că refuza mereu şi mie numai după aceea mi l-a predat, după ce i-am spus că ce însemnătate are fluierul pentru naţiunea noastră şi după ce l-am asigurat că se va face amintire pe cale publicistică şi despre numele său…“. Dăruind în anul 1899, fluierul, Muzeului Asociaţiunii din Sibiu, Candrea îi scrie mai departe lui Şuluţiu: „Ştiu că răposatul purta totdeauna fluierele cu sine (avea două, unul fluier – baston şi altul micuţ de cireş), deci presupun cu toată pozitivitatea că fluierul – baston pe care vi l-am trimis este unul din fluierile regretatului. Ce s-a ales de al doilea fluier nu am putut afla, se vorbeşte însă că s-ar fi aflând în muzeul de antichităţi din anii 1848/49 din Arad şi văzându-l l-aş recunoaşte“..Această relatare emoţionantă m-a determinat să fac cercetări pentru a-l găsi într-adevăr, fluierul există fiind expus în Complexul Muzeal Arad, secţia istorie. Aici, la etajul II, în sala mare a epocii moderne, destinată Re­voluţiei de la 1848/49, care impresionează prin bogăţia do­- cumentară (ca de altfel întreg muzeul) pe peretele din stânga, într-o vitrină, sub basorelieful în bronz de 2 metri, înfăţişând întâlnirea între Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu, se află fluierul lui Iancu de 50 de centimetri, alături de o sabie de 80 centimetri. Din arhiva magaziei muzeului am aflat că a fost cumpărat de la un locuitor din Abrud pe numele K. Vilmoş, care, prin împrejurări necunoscute a ajuns în posesia lui. La rubrica res­pectivă se menţionează că însăşi Iancu a fost remarcat prin anul 1860, colindând şi cântând din fluier pe străzile oraşului, ceea ce constituie un fapt deosebit. Fluierul aparţine tipului obişnuit din Ardeal, numit trişcă, încadrându-se în categoria fluierelor cu dop şi gura transversală (care din păcate lipseşte la exponatul din Arad, probabil datorită vechimii). Este lucrat din lemn de cireş, fără ornamentaţii, decât la capete este sculptat hexagonul pe porţiuni de 8 centimetri şi 6 centimetri, totalizând 50 de centimetri şi ca de obicei, are 6 orificii pentru digitaţie. Un obiect mic, dar de o mare valoare naţională. Dacă marii conducători de ţară se însoţeau cu sceptru stilizat şi aurit, Iancu s-a însoţit cu fluierul popular de lemn. Acest fapt l-a impresionat pe Octavian Goga, afirmând: „Pe la târguri sau pe câte o culme de deal se ivea făptura lui (Iancu n.n) moţii alergau la el să-l atingă, ca pe nişte moaşte şi ca o binecuvântare, Avram Iancu scotea un fluier de cireş şi cânta marşul lui“. La adunarea festivă ASTRA de la Câmpeni din 31 august 1924, acelaşi Octavian Goga, aduce omagiul Academiei Române, încheind discursul cu următoarele cuvinte: „Se vor aprinde iar focuri pe culmi, fumul lor se va ridica la cer paşnic şi blând ca fumul jertfei bine primite, va picura din nou glas de fluier printre crengile brazilor, ca o chemare de departe“: „Astăzi cu bucurie, Românilor veniţi!“ şi adresându-se M.S Regele Ferdinand, conchidea: „Ascultă Sire, acest fluier cu toate poveţele lui. E fluierul ţăranilor noştri, fluierul lui Iancu, fluierul fermecat. În cântecul lui e toată mântuirea noastră“.
Nicolae Cristea