de Victor Sava
Era destul de interesant, de-a dreptul hazliu, când un coleg mai în vârstă reme­mora întâmplări „de pe vremea lui”. Fireşte la auzul acestei formule magice toţi studenţii începeam să chicotim. Îmi amintesc numeroase întâmplări haioase povestite de-a lungul timpului care se desfăşurau în perioada comunistă. Aşa am aflat ce se petrecea pe un şantier arheologic al acelor vremuri. Ce fel de glume se spuneau, ce mâncau şi la ce încercări iniţiatice erau supuşi. Aflând toate acestea îmi părea că poveştile cu pricina deschideau o poartă spre un trecut mitic, destul de diferit faţă de ceea ce trăia generaţia mea pe şantiere.
Deşi nu sunt deloc în vârstă am început să folosesc şi eu sintagma „pe vremea mea”. Deja simt o ruptură între generaţia mea de 30-40 de ani şi cea si­tuată între 20 şi 30 de ani. Îmi vine din ce în ce mai greu să-mi înţeleg mai tinerii colegi. Constat că avem cu totul alte experienţe, dar şi alte aşteptări de la viaţă.
Pe la începutul anilor 2000 stăteam într-un cămin cu încă 1.200 de studenţi. Fiecare palier, adică 120 de studenţi, be­neficiam de o bucătărie comună, cinci toalete şi vreo şase duşuri. La care se adăuga şi o sală de lectură, spre folosul tuturor. La care se adăugă faptul că stăteam câte cinci într-o cameră de 10-15 m2. Trecând peste toate aceste neajunsuri, deşi pe atunci nu le consideram aşa, era o atmosferă incendiară din toate punctele de vedere. În acel cămin am simţit pentru prima dată gustul libertăţii. Ani mai târziu mi-am vizitat un prieten ce stătea în acelaşi cămin. Sincer, am fost şocat de ceea ce am văzut. Camere video pe fiecare palier, termopane, saltele relaxa, mobilier ultimul răcnet. Cu toate acestea nu puteai să mişti un deget că te zbura din cămin. M-am simţit foarte ciudat, dar studenţilor li se părea normal.
Cât despre şantierele frecventate erau foarte diferite faţă de ce e acum. În multe cazuri se stătea la cort, se mânca puţin şi prost şi se lucra destul de mult. Ce zicea profesorul şi colegii mai mari era literă de lege. Se subînţelege că nu prea comentam în front şi nu se ieşea din indicaţiile trasate. În caz contrar era cam nasol, erai muştruluit de mama focului şi primeai câteva interdicţii până îţi răscumpărai greşala. Cât despre remuneraţie… o primeam la sfântul aşteaptă.
Acum lucrurile s-au schimbat. Tinerii studenţi au doar drepturi, iar obligaţiile să fie cât mai puţine. Şantierul trebuie să corespundă standardelor. Cazarea să fie neapărat la hotel. Transportul să se efectueze cu maşina, plimbarea spre şantier în căruţă, ori tractor sunt considerate degradante. Mâncarea trebuie să co­respundă gusturilor fine. Pateul împărţit la patru şi mâncarea de dovleac sunt excluse din meniu. Mâncarea de catering este ideală. La amiază vine maşina cu mâncare, iar domnii studenţi se apucă de mâncat. Pe deasupra este imperios necesar să nu primească de două ori acelaşi fel de mâncare pe săptămână. Glumele pe seama celor mai tineri trebuie excluse că trebuie să fim corecţi din punct de vedere politic, să nu se simtă careva jignit, doamne fe­reşte. Cât despre muncă… cu cât mai puţină cu atât mai bine, iar despre remuneraţie… cât mai mare.
Pot să spun că încet, încet mă adaptez şi eu la aşteptările noilor generaţii, oricum nu am încotro. Toate ca toate, dar corect politic nu pot să fiu, iar la glumele pe seama celor tineri nu voi renunţa.
Era să uit. Cea mai hazlie ipostază şi în acelaşi timp greu de înţeles pentru mine este momentul de selfie. Se adună toţi în jurul unei descoperiri şi-si fac la poze de mă disperă. Apoi fac o sumedenie de poze obiectului descoperit, iar din când în când se fotografiază unii pe alţii până la refuz. Tare ciudată e generaţia aceasta de narcisişti!

Recomandările redacției