Ţara Almăjului sau Banatul gugulanilor nu  ne  este chiar străină, dacă ne gândim la prof. Petru Juriţa sau la scriitorul Florin Bănescu, născuţi pe acest plai cu gură de rai, dar şi la tabăra Poneasca în care elevii altor generaţii se bucurau de peisajul pe cât de atroce pe atât de pitoresc.

Am petrecut recent o zi, alături de peste o sută de invitaţi la colocviile revistei cu nume eponim „Almăjul”, la Şopotu Vechi, acolo unde, de peste cincizeci de ani, profesorul Gheorghe Rancu şi-a zidit din pământ de Bodrog un muzeu, o revistă şi o carieră.

Un soare răsărit din albia Cheilor Nerei ne-a însoţit drumul la evenimntul prilejuit de împlinrea a 20 de ani de la apariţia revistei „Almăjul”.

Fără fast dar deosebit de profund, momentul lansării ediţiei jubiliare i-a adus iniţiatorului, acelaşi arădean adoptat, o salbă de distincţii dar şi cuvinte izvorâte şi rostite  prin melancolia anilor ce s-au scurs frumos din peniţa inspiraţiei.

Editată în condiţii   grafice de excepţie, revista are un conţinut ce străbate patruzeci de pagini din care se desprind  mesaje de felicitare, douăzeci şi cinci la număr al condeierilor, majoritatea prezenţi şi la ceremonialul  prilejuit de trecerea anilor.

Haina revistei mai cuprine recenzii de carte, reportaje de suflet, imagini inedite, creaţii lirice, înscrisuri inedite .

Desigur că, referindu-ne la Banatul gugulanilor, nu vom putea trece peste osârdia bănăţenilor din Banatul orfan, prezenţi în număr de zece, prin  vocea  distinsului Vasile Barbu,  rostindu-se  aceleaşi  cuvinte  pline de patos către fraţii români,  dar şi din Valea Timocului, ţinut către care s-au trimis ghiozdane copiilor ce vor să-şi pecetluiască   măcar numele scriind şi vorbind româneşte.

În sală au fost prezenţi şi redactori sau corespondenţi ai primului număr al revistei,  de acum douăzeci de ani, care şi-au depănat amintirile din ogorul fertil de atunci.

Prin Ţara Almăjului

Am mai scris de Ţara Almăjului, ador peisajele sălbăticite dar îmblânzite de mânurile oamenilor, dar nu am ştiut că este renumită pentru căpitănia haiducilor ce-şi duceau veacul pin aceste ţinuturi. Şi-mi place să cred că rolul lor a fost acela de a cimenta o străveche dar de neclintit cultură. Aceeaşi efervescenţă ce-a străbătut vremurile o dovedeşte şi păcurăria, mărturiile dăltuite în piatra Ţări Almăjului, ce nu mai pot fi desprinse nici cu dalta, decât cea a scrisului.

Sunt câteva rostiri ce le-am putut nota , deoarece, preţ de trei ore, am ascultat poveşti la Vatra Strungii almăjene, de-atunci şi de-acum. Revista?

Da!

Şi-a urmat drumul de la copilărie, prin adolescenţa maturităţii şi azi poartă cosiţa fetelor fecioare, ca la 20 de ani.

Au fost prezenţi la frumuseţea clipelor retrăite, oficialităţi locale, judeţene, directori de şcoli şi muzee, profesori, condeieri şi plugari ţărani, istorici, documentarişti, scriitori , elevi, redactori de reviste săteşti şi nu numai, iar, prin istoricul-teolog – moderator, Ioan Traia, alături de distinsul domn Gheorghe Rancu, am putut şi noi, arădenii, să scoatem din coşara de brâncă, „un colac de grâu curat” …iar din ţângălău să vestim Marele Praznic ce se apropie.

Voivodina sau Banatul orfan

Un grup de cincisprezece arădeni, de diferite profesii, universitari, profesori, studenţi, doctoranzi, medici, rapsozi, artişti foto, ziarişti, oameni de cultură, scriitori, care s-a întâlnit undeva „La Răscruce” cu grupul timişorean şi cel caraş-severinean, în total, 25 de persoane, a făcut un popas creştin de o zi, la trei biserici din banatul orfan, spre a vesti, prin ofrande, donaţii, cinstiri, glasuri de duh, Naşterea Mântuitorului.

Nimic nu prevestea o îngemănare perfectă, fără repetiţii ci ad-hoc,  grupul nostru,  reprezentând Treimea a trei judeţe,  s-a dovedit a fi unic, nu numai prin straiele populare ce le-am purtat, prin instrumentele care ne-au acompaniat, ci, mai ales, prin  sentimentele ce ne-au animat, la unison, dragostea frăţească.

Au fost trei popasuri, şi nu vom şti niciodată, de ce, la fiecare intrare în biserică, băteau clopotele… ştim, nu a jelanie ci mai degrabă a bejanie…

Sălciţa, satul care ne-a primit, prima dată, este în apropiere de Vârşeţ, cum şi celelate două, unde am mas. O biserică frumoasă cu credncioşi ce-şi ascund povara anilor dar şi a dorului, mustea de bucuria sosirii noastre. Am stat de vorbă cu credincioşi de toate confesiunile prezenţi, pentru că acelaşi giulgi al unui unic Dumnezeu ne-a adus acolo.

Jablanka, sat cu nume de Măr, de pe Valea Mărului, a fost al doilea popas. Şi aici, atât copii cât şi bătrâni s-au strâns în jurul nostru, şi au corindat cu noi, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă.

Mesiciu, ultimul popas, sat de pe Valea Călugărului, ne aştepta… de un an… căci aici aveam să corindăm şi… ăl an… cum spun bănăţenii, lângă Troiţa donată de un grup de arădeni şi sculptată de un maramureşean.

Nu am înţeles, peste tot unde am poposit, de ce se căutau…vinovaţii. La corinde nu trebuie să fii invitat!

Se strigă la poarta sufletului „Deschide  uşa, creştine şi se întreabă, cu straiţa goală” Sclobodâ-i a corinda”!

Şi totuşi… avem a preţui ospitalitatea gazdelor noastre şi răsplata!

Lansarea CD-ului de colinde, dar şi unicitatea vocii prof. drd. teolog Paul Krizner vor răsuna o vreme, credem că prelung, peste cula vârşeţeană!

Cum de altfel, şi alte voci, Florin Muj, Delia Rădmănăştean, Petru Panduru, Maria Golcea, Aurel Bancu, Stelian Groza, vor fi neşterse din memoria localnicilor prezenţi.

Urme arădene în Banatul orfan

Şi totuşi… nu vom trece peste un  amănunt dar care, cu certitudine este istorie. Am fost pe urmele unui dascăl, născut la Bonţeşti – Gurahonţ, care a predat în Alibunar şi Vârşeţ! A înfiinţat coruri şi fanfare! A purtat făclia românismului de la noi la şcoli româneşti, din fosta Jugoslavie,  prin anii 1943-1947, domnul învăţător Alexandru Crişan, pe care, prin strădania familiei şi a unor oameni de bine, vrem să-l reaşezăm pe piedestalul binemeritat. Acolo şi aici, acelaşi Acasă!

Şi totuşi… E vremea corindelor! Am găsit vinovaţii!

Căci pe file de carte „Cărări incandescente”, ne-au invitat şi purtat paşii, doi români, preotul paroh, Cornel Juică, neobosit cărturar, care a povestit pentru noi istoria locurilor şi a bisericilor şi înfăşurat în manta-i cu tricolor, prof. dr. Teodor Groza-Delacodru, care este un prieten al nostru, nu de-acum. Poate nu întâmplător şi poate tocmai de aceea, de Crăciun nimeni nu e singur! Imaginile grăitoare în acest sens le datorăm domnului Mircea Boran care vreme de două zile şi-a uitat calitatea de preşedinte Foto Club Arad şi s-a lăsat mântuit, ca şi noi, de vraja corindelor noastre, însoţindu-ne.

Lăsând deoparte dorinţa de a le fi goşti şi la anul care vine, prof. dr. Teodor Groza- Delacodru a ţinut să ne mulţumească dar să transmită arădenilor, cititorilor şi personal unor prieteni dragi, prof. dr. Doru Sinaci, prof. Eugeniu Criste, prof.Horia Truţă, părintelui diac. dr. Gheorghe Hodre, lui baci Ghiuri ş.a. tuturor prietenilor, care au făcut donaţii de carte şi îl însoţesc la Arad ori de câte ori soseşte, un Crăciun îndestulat şi fericit, întru mulţi ani!

Forica Ranta Cândea

Recomandările redacției