Pericolul generalizării

Recunosc, n-am văzut deja celebra emisiune a dezvăluirilor privind DNA, n-am auzit înregistrările respective, dar am citit şi răscitit diferite păreri, pro şi contra, despre acest subiect. Cele două tabere, diametral opuse, se întrec fie în a acuza Direcţia Naţională Anticorupţie de comportament abuziv, fie de a înfăţişa PSD-ul şi/sau Antena 3 ca elemente ce manipulează opinia publică.
Trec peste enigma adevărului, pentru că nu asta doresc să subliniez, ci poziţionarea în extremă a subiectului. Sigur, fiecare arată cu degetul înspre celălalt, dar păcatul cel mare înseamnă generalizarea fenomenului.
Oricât ar încerca PSD să decredibilizeze DNA, doar pentru a o înlătura pe Kövesi, eventual pentru a plăti şi alte poliţe, este un imens pericol să se inducă ideea că o întreagă instituţie funcţionează discreţionar, la comandă, fabricând probe, forţând declaraţii, răspunzând la anumite comenzi. Sigur, există o prezumţie cât se poate de clară că anumiţi oameni din sistem răspund la comenzi politice. Deşi n-am dovadă, sunt convins că au existat şi există asemenea exemple, dar acest fapt nu denotă că întregul mecanism de lucru al Direcţiei Naţionale Anticorupţie se bazează pe fabricarea dosarelor, măsluirea anchetelor şi constrângerea martorilor.
Pe de altă parte, este periculos să culpabilizăm clasa politică (în acest caz PSD) în întregul ei doar pentru că unii „clienţi” ai parchetelor creează presiune asupra Justiţiei şi organelor de anchetă în general doar pentru a se victimiza, implicit a influenţa sentinţele.
În ambele cazuri cea care iese în pierdere este România. „decontul” îl plătim tot noi. Credeţi că din circul de la Bruxelles, de săptămâna trecută, a ieşit cineva câştigător? Credeţi că „dreptatea” pe care o clamează ba Macovei, ba Dragnea, prin vocea lui Tudorel, ne aduce vreun folos? În ciuda „bla-bla”-urilor unionale – „suntem ţară cu drepturi depline”, „suntem trataţi în mod egal ca şi oricare ţară” – este clar că nimeni dintre cei care „fac cărţile” în Uniunea Europeană nu-şi doreşte o Românie puternică, o Românie stabilă. Cred şi susţin că până şi „declararea” alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare (prin crearea unui mandat de cinci ani pentru Preşedintele României) a fost tot o impunere a Uniunii Europene, pentru ca în România să nu se instaleze o forţă politică unitară (indiferent de culoarea ei) care să deţină în acelaşi timp controlul Parlamentului şi al Instituţiei prezideniale. Iar teama de un derapaj spre dictatură (iarăşi un slogan desuet) e o marotă fluturată justificativ, nu un pericol real. Oricât am blama electoratul român, el nu este prost. Manipulabil, poate! Dar nu prost. Deunăzi am văzut o băbuţă – minim 70 de ani – vorbind intens la telefonul mobil, un telefon modern, „moştenit” probabil de la vreun nepot, semn că tehnologia nu mai e un secret absolut pentru vârsta a treia. Şi pensiile se plătesc acum pe card, o altă mostră de modernism, ceea ce cu 20-25 de ani în urmă (în plină manipulare pesedistă rurală) nici nu era de conceput.  Satelitul şi puzderia de canale de care dispun astăzi românii este un alt exemplu că o dictatură, în adevăratul sens al cuvântului nu mai poate fi luată în discuţie în România. Da, poate o dominaţie politică dictatorială, cu atentare la echilibrul puterilor în stat, da, poate fi posibilă. Chiar a şi existat, în al doilea mandat al lui Băsescu sau în 2000-2004 (pe vremea cuplului Năstase-Iliescu), dar aceste derapaje sunt des întâlnite în democraţie. Tocmai de aceea, metoda de a decredibiliza total fie Justiţia, fie clasa politică, nu face decât să netezească drumul spre un derapaj spre autoritarism. Repet, nu trebuie să avem clemenţă pentru vinovaţi, dar nici nu putem să generalizăm flagelul, să creem o imagine de metastază, fie înspre o parte, fie înspre cealaltă. Trebuie să recredibilizăm clasa politică şi, în acelaşi timp, să întărim ideea de Justiţie independentă. Altfel, vom fi veşnic la cheremul altora…