În urmă cu 35 de ani, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1986, la ora 01:23, la Cernobîl, avea loc cel mai mare dezastru nuclear civil din istorie. Cum s-a întâmplat și ce a rămas în urma lui, aflăm dintr-un reportaj realizat de Radio Europa Liberă România.
Acum 35 de ani, la ora 01:23 în noaptea de 26 aprilie 1986, un test de siguranță banal la centrala nucleară de la Cernobîl a scăpat de sub control, provocând cel mai mare dezastru nuclear civil din istorie.
O centrală nucleară funcționează similar cu un motor cu aburi: reacția uraniului generează căldură, care evaporă apa, iar vaporii antrenați în turbine generează electricitate. Un mecanism de siguranță este introdus în zona cu uraniu, pentru a încetini reacția – barele de control sunt făcute din bor, care încetinește fisiunea nucleară, însă vârful de grafit al acestor bare crește rata fisiunii. Un alt mecanism pompează apă în jurul sistemului de reacție pentru a preveni supraîncălzirea.
La începutul testului efectuat în noaptea dintre 25-26 aprilie 1986, însă, mecanismul de siguranță a fost îndepărtat și tehnicienii au pierdut controlul asupra lichidului de răcire, ceea ce a dus la creșterea temperaturii, care a dus la topirea miezului.
Când a explodat, reactorul 4 a aruncat în aer 8 tone de deșeuri radioactive. 115 mii de oameni au fost evacuați din jurul centralei, iar peste 500 de mii de oameni au contribuit timp de peste 15 zile la gestionarea accidentului. Se știe de 31 de victime, 28 dintre care au fost „lichidatori”, primii care au intervenit la fața locului – însă nu se știe cât de mulți oameni au murit sau au avut probleme medicale în urma expunerii la radiație.
Norul de radiație s-a răspândit peste Europa. Accidentul de la Cernobîl a emanat de 400 de ori mai multe radiații toxice decât bomba de la Hiroshima. Teritoriul Belarusului a primit 60% din impactul inițial, iar deși Uniunea Sovietică a încercat să ascundă accidentul, autoritățiile suedeze au raportat nivelurile ridicate de radiație.
Inițial, s-a construit un sarcofag de beton pentru a închide reactorul – înăuntrul său rămân 200 de tone de combustibil radioactiv. Celelalte reactoare au rămas în funcțiune până în 2000.
Odată ce sarcofagul a început să se degradeze, comunitatea internațională a construit o structură de închidere pentru reactorul 4, care a fost pusă peste reactorul 4 în 2016.
Peste 2.500 de km pătrați de teritoriu au fost izolați în zona de excludere, pe o rază de 30 de kilometri în jurul centralei.
Cronologia catastrofei
4 februarie 1970: La 100 de kilometri distanță de Kiev, înspre granița cu Belarus, este fondat orașul Prîpeat, un așa-numit atomgrad – un oraș închis, în care s-au mutat muncitorii la viitoarea centrală nucleară Cernobîl cu familiile lor.
26 septembrie 1977: Primul reactor de la centrala nucleară Cernobîl este inaugurat. Următoarele reactoare sunt inaugurate în 1978, 1981 și 1983.
25 aprilie 1986:
01:06: Operatorii de la Cernobîl încep un test de siguranță la reactorul 4, în același timp cu o oprire a reactorului pentru lucrări de mentenanță. Rolul testului este de a determina dacă miezul nuclear va fi răcit în continuare în cazul în care ar cădea electricitatea. Deși acest test nu implică partea nucleară a centralei, ci doar pe cea electrică, departamentele nu au discutat corespunzător, așadar nu s-au coordonat bine.
14:00: Sistemul de răcire al reactorului 4 este oprit pentru a nu afecta testul de siguranță. Acest fapt nu cauzează catastrofa, dar face să fie mai greu să fie oprită. Atât testul cât și oprirea sunt amânate, din cauza nevoii de a genera energie pentru Kiev. Fără această amânare, testul s-ar fi derulat ziua.
23:10: Operatorilor le este permis să continue testul și începe reducerea electricității.
24:00: Intră la muncă tura de noapte personal pregătit mai prost, despre care se crede că nu au fost instruiți în legătură cu modul de desfășurarea a testului.
26 aprilie 1986:
00:28: Curentul electric scade la un nivel periculos de jos, prea jos pentru derularea testului.
00:32: Operatorii încearcă să rezolve ridice nivelul electricității prin ridicarea barelor de control ce separau fragmentele de uraniu, însă concentrarea de xenon în miezul reactorului face ca electricitatea să nu crească.
01:03: Curentul electric devine stabil, iar operatorii decid să continue testul. Sistemele de siguranță sunt oprite. Se creaște fluxul de apă către reactor.
01:23:04: Începe testul de siguranță, iar curentul electric crește.
01:23:35: Circulația redusă de lichid de răcire provoacă viduri în tuburile de presiune, ceea ce crește reactivitatea.
01:23:40: Unul dintre operatori apasă butonul de oprire de urgență, dar barele de control nu intră cum trebuie în miez. Modul în care sunt reintroduse barele provoacă o creștere de electricitate.
01:23:58: Prima explozie: din cauza căldurii, miezul începe să se descompună, aburul se strânge și tuburile de abur explodează. Acoperișul reactorului este lansat în aer, expunând miezul fierbinte. Cade electricitatea din centrală. Radiația începe să se răspândească.
01:28: Ajung primii pompieri, care neștiind despre problemele radiației, nu poartă echipament de protecție.
02:15: Oficialii sovietici din zonă încep o întâlnire de urgență, unde decid să oprească intrarea și ieșirea din Prîpeat. Polițiștii care blochează drumurile nu poartă echipament de protecție.
05:00: Se închide reactorul 3, apoi și celelalte două.
06:35: Toate incendiile, în afară de cel din reactor, sunt stinse. Acest incendiu rămas, în care arde grafitul, propulsează particule radioactive în atmosferă.
27 aprilie 1986:
10:00: Elicopterele încep să arunce nisip, lut, bor, dolomit și plumb peste miezul reactorului, pentru a reduce radiațiile. S-au efectuat peste 1.800 de zboruri pentru a arunca toate materialele.
14:00: Începe evacuarea populației din Prîpeat și localitățile din zonă. Oamenilor li se spune că este doar temporar.
28 aprilie 1986: Detectoarele calității aerului din Suedia percep o cantitate foarte mare de radiație în atmosferă, care se presupune că vine dinspre URSS. Oficialii sovietici recunosc că s-a întâmplat ceva, dar spun că situația e sub control.
1 mai 1986: Parada de 1 mai din Kiev continuă, în ciuda radiațiilor. Se află și la București despre catastrofă.
4-5 mai 1986: Se introduce azot lichid sub reactor, pentru a-l răci.
6 mai 1986: Scade temperatura din reactor. Scad nivelurile de radiație, probabil pentru că se stinge focul din reactor. Oficialii închid școlile din Kiev și recomandă oamenilor să nu iasă din casă.
8 mai 1986: Primele 20.000 de tone de apă radioactivă sunt scoase din subsolul de sub reactor.
14 mai 1986: Mihail Gorbaciov discută pentru prima oară despre dezastrul de la Cernobîl.
20 mai 1986: Se începe construcția sarcofagului în jurul reactorului.
25-29 august 1986: Într-o conferință a Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, oamenii de știință dau vina nu doar pe eroarea umană, ci și pe probleme tehnice ale modelului sovietic de reactor.
1991: Se închide reactorul 2.
1996: Se închide reactorul 1.
2000: Se închide reactorul 3, și odată cu el, centrala de la Cernobîl.
2006: Mihail Gorbaciov spune că accidentul nuclear de la Cernobîl se poate să fi produs colapsul Uniunii Sovietice.
2010: Se încep lucrările la noul sistem de protecție în jurul reactorului 4, mulțumită donațiilor a peste 40 de țări.
Noiembrie 2016: Începe mutarea construcției peste reactor.
Iulie 2019: Se termină instalarea sistemului de protecție.
O lume suspendată în timp
În zona din jurul centralei de la Cernobîl, timpul a rămas înghețat. Fotograful Darmon Richter a explorat această zonă și monumentele rămase dinainte de 1986. Acesta spune că în multe părți din zona de excludere, autoritățile ucrainene le permit foștilor rezidenți să își viziteze vechile sate o dată pe an.
“În weekend-ul de după Paști, acești oameni vin înapoi la vechile lor case pentru a vizita monumentele, bisericile, mormintele celor dragi. Adesea, se folosesc de ocazia asta pentru a întreține morminte și statui memoriale, lăsând aici flori de plastic”, explică fotograful. “E straniu, dar frumos să conduci printr-un sat abandonat, unde toate casele stau să se prăbușească, dar în centrul său este un memorial de război cu iarbă tunsă și flori colorate.”
Darmon Richter a explicat că în expedițiile sale, aceste statui comemorative arată straturile de istorie din pădurile din zona de excludere. „Mult mai mulți oameni din regiunea aceasta și-au pierdut viața în război decât în dezastrul nuclear – cred că mulți străini uită cât de grea a fost viața aici. Aud de Cernobîl și se gândesc doar la centrala nucleară. Dar petrecând ceva vreme în jurul acestor monumente, am învățat prin cât au trecut oamenii de aici înainte de 1986.”
În timp ce Richter fotografia acest monument, două bătrâne care s-au întors în sat după evacuarea din 1986 au venit să vadă ce se întâmpla. Fotograful spune că „au văzut că eram interesat de monument și au început imediat să îmi povestească despre evenimentul comemorat. Amândouă erau tinere când armata nazistă le-a ocupat satul.”
Cei ce s-au întors în zona de excludere sunt supranumiți samosely. În ziua de astăzi, au rămas în jur de 200 de samosely, majoritatea în vârstă. Câteva familii din regiunea Donbas s-au refugiat în zonă în urma conflictului din 2014.
Localitățile din zona de excludere se pot vizita în circuitul turistic, dar majoritatea agențiilor de turism presupun că aceste locuri din afara orașului Prîpeat nu sunt interesante pentru turiști, explică fotograful.
La început, înainte ca alte țări să observe impactul accidentului nuclear, autoritățile sovietice au încercat să mușamalizeze ce s-a întâmplat la Cernobîl. Și la nivel intern, aceștia au încercat să ascundă adevărul. Ani întregi, autoritățile au negat legătura dintre expunerea la radiații și problemele de sănătate. Cei ce au participat la operațiunile de urgență, însă, știu mai bine cât au suferit în urma radiațiilor.
