Suntem mult prea ocupaţi cu campania pentru Cotroceni pentru a observa aici, local, anumite anomalii din lumea politică. Una dintre anomalii este plecarea primarului de Vladimirescu de la Putere la Opoziţie. O decizie ciudată doar în aparenţă, pentru că dacă studiem fondul problemei, nu forma, atunci mutarea este logică.
Din capul locului trebuie spus că plecarea primarului Crişan din PSD este ca urmare a unui conflict mai vechi, accentuat în timp. Noua conducere a PSD Arad, formată din depu­taţi Căprar şi Măduţa, împreună cu echipa lor, a încercat să conducă într-un mod sever organizaţia judeţeană, fără să ţină cont de părerile unor primari cu vechi ştate, care de fapt sunt cei care duc greul alegerilor, atunci când vine vorba de voturi. Printre aceşti primari se numără Ioan Crişan, de la Vladimirescu, cea mai mare comună din judeţul nostru, cu o pondere semnificativă în ceea ce priveşte numărul de voturi, nu doar la nivel local, ci şi judeţean sau pentru diferite alegeri naţionale.
Cum spuneam, conflictul e mai vechi, dar s-a accentuat pe măsura trecerii timpului, iar măsura managerială a conducerii organizaţiei judeţene a PSD Arad a fost una „disciplinară”. Iar aceasta nu s-a manifestat doar prin izolarea primarului Crişan în partid, ci inclusiv prin faptul că Vladimirescu era „sărit” întotdeauna de la distribuirea banilor. Vorba lui Crişan: „Acesta a fost momentul când s-a umplut paharul!” Ca urmare, primarul Crişan şi-a luat echipa – atâţia câţi şi-au dorit să plece – şi s-a mutat la alt partid, unul care îl poate respecta mai mult, nu doar pe acesta, ci şi pe cei care-i reprezintă. O mutare logică, normală şi responsabilă.
Ceea ce mi se pare iresponsabil, anormal şi ilogic este modul în care au gestionat cei din conducerea PSD Arad această mutare. O abordare defectuoasă atât din punct de vedere politic, cât şi ca imagine de ansamblu a întregului PSD. Plecarea lui Crişan de la PSD este unică în ţară, la nivel de primari, în această perioadă în care s-a dat liber la plecări, prin de-acum celebra Ordonanţă a „migrării”. Toţi ceilalţi care au plecat, au făcut-o SPRE Putere, nu DINSPRE Putere. Ceea ce reprezintă o pată pe obrăjiorii destul de durdulii ai conducerii PSD Arad.
Clar, cale de împăcare nu mai era, de pupături nici vorbă. Dar şi atunci erau mijloace de convingere suficiente pentru a-l determina pe Ioan Crişan să nu facă pasul spre PDL. Ca un exemplu, conducerea PDL centrală a evitat să-l sancţioneze sau să-l apostrofeze mai dur pe Emil Boc, deşi acesta din urmă face pe faţă o politică de susţinere a altui candidat decât cel al partidului din care face parte. Dacă Flavius Măduţa sau Dorel Căprar au văzut încotro merg lucrurile (zvonurile privind plecarea lui Crişan fiind „pe piaţă” încă înainte de apariţia Ordonanţei buclucaşe), trebuiau să apeleze la un om de forţă din conducerea centrală a partidului, Dragnea, Zgonea sau chiar Ponta. Poate că demersul nu ar fi avut rezultat, poate că Ioan Crişan pleca oricum, dar măcar PSD Arad ar fi împărţit „ruşinea” împreună cu conducerea centrală. Mai ales că nu e de ici, de colo, să „pierzi” o comună cu peste 13.000 de suflete, doar pentru orgoliul cuiva. Sau, dacă tot e să fi făcut o gafă, măcar să înveţi din ea, mai ales că mai sunt şi alţi primari social-democraţi nemulţumiţi.

Recomandările redacției