Dezvoltarea fără precedent a mass-mediei a dus la o adevărată dependenţă a individului contemporan faţă de sursele de informare. Câţi dintre noi nu-şi verifică facebook-ul dimineaţa, ori nu citesc varianta online a ziarelor? Acest fenomen transformă treptat segmente largi ale societăţii şi impune noi aşteptări în mai toate domeniile. Ţinând cont de această realitate, activitatea de cercetare a oricărui domeniu încearcă să ţină pasul cu aviditatea informaţională a omului contemporan.

În acest context poate mulţi dintre dumneavoastră vreţi să aflaţi mai multe lucruri despre descoperirile arheologice ale momentului. Toate bune dacă ai prieteni arheologi, poţi să-i descoşi până îţi lămureşti curiozităţile. În caz contrar, posibilităţile de informare asupra unui domeniu precum arheologia sunt destul de limitate. Desigur, dacă nu eşti până într-atât de pasionat încât să buchiseşti cărţile de specialitate.

Tocmai în întâmpinarea necesităţii de informare a publicului larg s-a născut conceptul de arheologie publică. Această ramură a arheologiei este cu precădere dezvoltată în spaţiul anglo-american. Pe scurt, arheologia publică se ocupă cu mediatizarea cercetării către publicul larg, totodată dorindu-se şi implicarea activă a entuziaştilor în unele proiecte.

Cu toate că în ultimii ani specialişti, ori entuziaşti autodidacţi au încercat să educe publicul românesc în vederea unei mai bune înţelegeri a arheologiei, se observă un mare vid de informaţii. Putem număra pe degete lucrările de popularizare, descoperirile arheologice sunt mediatizate prea puţin, insuficiente sunt workshop-urile dedicate celor interesaţi, colaborarea dintre arheologi şi diverşi voluntari lasă de dorit, iar documentarele TV pe această temă sunt puţine. Un singur aspect se remarcă în peisajul românesc al arheologiei publice, acesta fiind constituirea unor asociaţii de reenactment, care se bucură de o mare priză la public.

În definitiv, cine ar trebui să promoveze arheologia publică? Unii experţi ai domeniului argumentează în favoarea instruirii unor indivizi cu anumite cunoştinţe de arheologie şi pedagogie. Totodată există unele voci care postulează o creştere a responsabilităţii arheologului în relaţia cu publicul. Dacă am opta pentru prima dintre aceste variante, cred că ar trebui să mai aşteptăm până directorii instituţiilor de profil vor angaja un astfel de specialist. Cât priveşte încărcarea arheologilor cu o sarcină în plus, pe lângă munca de teren şi cea de cercetare, nu este fezabilă.

Aşadar, ce se poate face practic în acest sens? Deşi responsabilizarea instituţiilor ar fi de dorit, consider că cea mai oportună abordare ar fi o colaborare dintre arheologii interesaţi şi diverşi entuziaşti pentru a promova o arheologie ce serveşte şi intereselor publicului larg. În acest sens pot fi promovate o serie de măsuri cu un impact real, ca de pildă accesul publicului pe perioada desfăşurării şantierelor arheologice, creerea unor pagini de socializare online prin care este mediatizată informaţia arheologică, editarea unor lucrări pentru public, organizarea unor prelegeri, excursii tematice, ori realizarea unor emisiuni TV.

Punerea în practică a conceptelor arheologiei publice ar duce la educarea publicului, familiarizarea acestuia cu metodele ştiinţifice ale arheologiei, ceea ce inevitabil s-ar reflecta prin responsabilizarea societăţii în vederea unei mai bune gestionări a patrimoniului arheologic.

Victor Sava

Recomandările redacției