Pastorală la Învierea Domnului 2015

212Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos
Hristos a înviat!
Cinstiţi credincioşi şi credincioase,
Cei cărora se adresează aceste rânduri sau cuvinte au și răspuns în gând, scris sau vorbit, dând confirmarea primirii întocmai a vestirii Învierii Domnului. Cu certitudine adaugă și acceptarea celor ce se împărtășesc în legătura minunatului fapt pe care îl privim acum dintr-unul din multele unghiuri sub care se înfățișează sufletului omenesc, întărind credința dăinuirii veșnice. Privirea la rândul său se vrea îndreptată spre un plan pascal, totodată și pastoral, socotit mai potrivit pentru consolidarea conlucrării în Biserică, între cei ce au răspunderea călăuzirii și cei călăuziți spre mântuire, adică cler și credincioși. Ceea ce se poate vedea în această perspectivă este asemenea armoniei dintre sfera termenilor pascal și pastoral. Cum se cunoaște, primul se referă la sărbătoarea ca atare a Sfin­telor Paști, înțelegând atât tradiția religioasă, cât și cea laică sau populară; al doilea privește un mediu natural, nu mai puțin și supranatural, de un pitoresc comun, în care atât ființele cuvântătoare, cât și cele necuvântătoare, în virtutea zestrei primite de la Creator, își împart viața după reguli paradisiace. Ori, înțelesurile se împletesc, știind că, păstoritul se numără între cele dintâi îndeletniciri ale oamenilor, moștenită cu sfințenie, iar păstorii cutreierând lumea în căutarea hranei pentru turme şi având mereu deasupra bolta cerului, încearcă să o străbată cu ochii minții, împlinind ceea ce înseamnă în limba noastră cuvântul Paști, adică trecere, dar în sens bisericesc și cea de pe pământ la cer, de la moarte la viață. Așadar, iată un timp pascal și un loc pastoral în grija Bisericii și învederat cu participarea întregii lumi. Un cadru material dobândește o implicație spirituală aparte. Nu este străin faptul că din vechime punerea în comparație din partea oamenilor a unor însușiri proprii cu a celor din lumea vie­țuitoarelor sau a vegetalelor  a scos în evidență apropieri care au primit o consistență aparte; pentru unii dezvoltându-se cele bune, pentru alții cele rele. De pildă luând cele istorisite în Sfânta Scriptură despre cei dintâi fii ai protopărinților Adam și Eva, adică frații Cain și Abel ; cel dintâi lucrător de pământ, stăpânit de invidia că lucrul de păstor al fratelui său era mai bun la jertfa adusă lui Dumnezeu, l-a ucis. Ori, Abel manifesta bunătatea și blândețea caracteristice oilor pe care le păștea. Ca victimă a fratelui său, în cugetarea teologică prefigurează pe Mântuitorul Însuși, ce se aduce pe Sine jertfă pentru păcatele lumii. În obiceiul popoarelor vechi, mielul este considerat ca sacrificiul prin excelență ce se poate aduce divinității, întrunind însușiri ca: dulceață, nevinovăție, curăție. Mielul pascal, adică cel jertfit la momentul Paștelui iudaic la plecarea din Egipt, este tot o prefigurare a Mântuitorului în jertfa Sa de ispăşire pentru mulţi. Deși reprezentarea Păstorului celui bun, adică a Domnului Însuși, împreună cu mielul, apare încă din primele veacuri creştine, nu a fost cultivată de iconografie.
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,
Lucrarea pe care căutăm să o adâncim, se definește ca pascală prin însăși jertfa adusă de Mântuitorul și care este cerută de orice bună plinire, iar ca pastorală prin frumusețea și scopul ei în Biserică. Astfel, cercetând legătura dintre păstor și turmă stăruim asupra grijii Creatorului față de creație. Ținând seama de metaforele folosite, se poate înțelege că păstorul, ca stăpân al turmei, are mijlocul principal de comunicare cuvântul. Vorbind despre Păstorul cel bun și oile Sale, zice: „Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Acestuia, portarul îi deschide și oile ascultă de glasul lui, și oile sale le cheamă pe nume și le mână afară. Și câte le scoate afară, pe toate ale sale, merge înaintea lor, și oile merg după el căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.”  În limbajul Bisericii adesea termenul de stăpân este sinonim pentru păstorul adevăratei turme, care ea însăşi este cuvântătoare sau raţională şi cugetătoare. Desigur, în acest context, mielul, ca roadă a turmei moşteneşte cele mai alese însuşiri ale acesteia; de aceea el este şi alesul pentru jertfa ce se cuvine adusă doar lui Dumne­zeu. La rândul său, ca stăpân al oilor, păstorul este oricând gata să se jertfească pentru ele. Astfel zice Domnul în continuare: „Eu sunt păstorul cel bun… (care) îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte.”  El este păs­torul suprem şi universal şi, în consecinţă, apostolii îl numesc „Păstorul cel Mare” sau „Păstorul şi Episcopul sau Păzitorul”, precum şi „Arhipăstorul Bisericii”, cele din urmă titluri mai ales  raportându-se ierarhia păstorilor rânduiţi şi îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu. Arătarea Domnului la Marea Tiberiadei, sfinţilor Săi apostoli lămureşte încă mai bine înţelesul misiunii pastorale prin următorul imn: „Arătându-te pe Tine Ucenicilor Tăi, Mântuito- rule, după Înviere, lui Simon i-ai dat iarăși pașterea oilor, spre răsplătirea dragostei, adică purtarea de grijă de a le păstori pe dânsele. Pentru aceas­ta iertându-i căderea din vremea patimilor ai și zis: „De mă iubești, Petre, păstorește mielușeii mei, păstorește oile mele”. Iar el îndată arătându-și iubirea prietenească a întrebat despre celălalt învățăcel. Cu ale căror rugăciuni Hristoase, turma Ta păzește-o de lupii cei ce o risipesc pe dânsa”.  Un alt text în această privinţă aparţinând unuia dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii spune aşa: „Unde-Ţi paşti turma, Păstorule bun Cel ce ridici pe umerii Tăi toată turma? Căci o singură oaie era toată firea omenească pe care ai luat-o pe umeri. Arată-mi mie locul verdeţii, fă-mi cunoscută apa odihnei, scoate-mă la păşunea hrănitoare, cheamă-mă ca să aud glasul Tău, eu oaia Ta. Şi dă-mi prin glasul Tău viaţa veşnică. Spune-mi, Cel pe care L-a iubit sufletul meu. Căci aşa Te numesc, fiindcă numele Tău e mai presus de tot numele şi necuprins de către toată firea cuvântătoare. Deci, numele care face cunoscută bunătatea Ta e iubirea sufletului meu faţă de Tine. Căci, cum să nu Te iubesc pe Tine, Care M-ai iubit pe Mine aşa de mult încă fiind eu (oaie) neagră – în­cât Ţi-ai pus sufletul Tău pentru oile pe care le paşti. O iubire mai mare ca aceasta nu se poate cugeta, ca să dai sufletul Tău schimb pentru mântu­irea mea. Arată-mi, aşadar, zice, unde-ţi paşti turma, ca aflând păşunea mântuitoare, să mănânc hrana cerească, fiindcă cel ce nu o mănâncă nu poate să intre în viaţa cerească. Şi alergând la Tine, Izvorul, să sorb din băutura dumnezeiască pe care Tu o izvorăşti celor ce însetează, vărsând apa din coasta Ta, după ce fierul a deschis această vână. Căci ea se face izvor de apă săltătoare, celui ce o gustă, spre viaţa de veci.”  În context gândim şi la legătura cu psalmul din rânduiala Sfintei Împărtăşanii cu Trupul şi Sângele Domnului: „Domnul mă paşte, şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe calea dreptăţii pentru numele Lui. Că de voi umbla în mijlocul umbrei morţii nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti…” De luat aminte că, Păstorul Însuşi nu a putut ocoli sacrificarea Sa proprie şi a mielului, ambii într-o unitate. Mântuitorul întrezăreşte momentul prin cuvintele „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”, acestea reluate în frumoasa cântare bisericească: „Doamne, răbdând toate, aşa ai zis celor fără de lege ce Te-au prins: de aţi şi rănit pe Păstorul, şi aţi risipit douăsprezece oi, pe Ucenicii Mei, dar aş fi putut să aduc înainte mai mult decât douăsprezece legiuni de îngeri. Dar rabd îndelung ca să se împlinească cele ce am arătat vouă prin Proorocii Mei, cele nearătate şi cele ascunse…” Participarea la jertfă aci a tuturor celor apropiaţi îi va învrednici de demnitatea pastorală. Maica Domnului, ca mamă a tuturor credincioşi­lor, face parte din această alcătuire sau obştea Bisericii. Grăitoare sunt şi cuvintele de la slujba Deniei pătimirilor: „Văzând mieluşeaua Maria, pe Mieluşelul tras spre junghiere, mergea după El zdrobită, împreună şi cu alte femei, strigând aşa: unde mergi Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară este iarăşi altă nuntă în Cana şi într-acolo Te grăbeşti acum ca să le mai faci lor vin din apă? Oare, merge-voi cu Tine, Fiule sau voi aştepta mai bine?…” ori ale Prohodului Domnului: „Văzând mieluşeaua pe-al său Miel înjunghiat, doborâtă de dureri striga şi-ndemna ca şi turma să se tânguie cu ea.”  Jertfa Mielului va avea ca urmare triumful Său asupra celor ce L-au jertfit, cum descoperă ultima carte a Sfintei Scripturi prin cuvintele: „Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi.”  Acestea întregind cele ce s-au scris, adică: „fericiţi cei che­maţi la cina nunţii Mielului!”  Tâlcuirea acestor cuvinte, aparținând unuia dintre încercații teologi români, lămurește așa: „Acolo este  Mirele şi nunta neprihănită cu Mireasa Lui (Biserica); acolo e bucurie necurmată şi legătura tainică a lui Dumnezeu cu cei credincioşi Lui” .
Dreptmăritori creştini şi creştine,
În legătură cu numirea de Bun Păstor Mântuitorul adaugă şi aceea că e uşa prin care „de va intra cineva se va mântui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”… Despre hrana pentru turma cuvântătoare Sfântul Părinte amintit menţionează că nu este iarba trecătoare, ci florile veşnice, care fac parte din alt peisaj al unui cadru pastoral.  Este vorba de o păşune duhovnicească oferită de Păstorul Hristos, jertfit pentru oile Sale, ca acestea să aibă viaţă din belşug. Ea constă în dreapta învăţătură a Evangheliei păstrată şi interpretată fără greş de Biserică şi-n harul mântuitor al Sfintelor Taine.  Clerul, luând seama la cele trei misiuni ale Mântuitorului, adică profetică sau învăţătorească, sacerdotală sau sfinţitoare şi împărătească sau conducătoare, angajează printr-o pastoraţie înţeleaptă credincioşii într-o lucrare susţinută atât pe plan monastic, cât şi de enorie spre deprinderea unei învăţături temeinice de credinţă şi trăire adevărată creştină, ajutând la buna chivernisire bisericească, materială şi spiri­- tuală. Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi, este ilustrativ pentru aceasta. Pe tot parcursul acestuia, având şi pilda celui ce a arătat că Liturghia continuă şi după săvârşirea dumnezeieştii ei slujbe şi în viaţa de fiecare zi, în legăturile Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur şi luând călăuzitori pe marii păstori de suflete din cuprinsul Patriarhiei Române, preoţi şi mireni se străduiesc spre împlinirea celor cuvenite. În această privinţă, împreună cu grija Sfântului Sinod, avem imboldul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care la Duminica Ortodoxiei sau a dreptei credinţe şi adevăratei trăiri a împlinit un sfert de veac de la primirea marelui dar al arhieriei, dovedindu-se mereu arhipăstorul neobo­- sit al dreptmăritorilor români de pretutindeni. Felicitându-ne reciproc cu toţii de Sfintele Paşti, înălţăm rugăciune stăruitoare către Păstorul cel Bun ca darurile Învierii Sale, de viaţă, sănătate şi înzilire să le reverse cu spor peste toţi şi toate, spre mulţumirea tuturor şi slava lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.
Al vostru, de tot binele doritor și către Domnul rugător,
† Timotei
Arhiepiscop al Aradului

Însemnare:  Această Pastorală cu nr. 700/2015, având titlul „PLINIRE PASCALĂ ȘI PASTORALĂ” se va citi în fiecare biserică parohială sau  mă­năstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Paști.

Recomandările redacției