La UTA nu e liniște. Bătrâna Doamnă trece printr-un moment greu, cu siguranță cel mai greu de la revenirea în elită. Suporterii sunt nemulțumiți, relația cu antrenorul s-a deteriorat, nici în club între conducere – antrenori – jucători nu mai domină armonia care exista de exemplu în sezonul promovării. Pentru cineva dinafară această situație poate părea paradoxală. UTA este o echipă aflată doar la al doilea an de la promovare și de atunci și până acum a ocupat poziții preponderent la mijlocul clasamentului. În condițiile în care nu este un club bogat, cu jucători vedetă în efectiv iar din punct de vedere al tradiției și palmaresului, ultimele performanțe au cinci decenii vechime, toată această stare de anxietate poate părea de neînțeles. E adevărat că nu poate fi cer senin pe bolta unei echipe care n-a mai câștigat de 9 etape dar atmosfera sumbră și tonul prăpăstios al discuțiilor din jurul echipei par disproporționate în raport cu greutatea momentului prin care trece echipa.

Toate acestea au însă o explicație. Presiunea din partea suporterilor este una oarecum firească. E adevărat că mulți dintre ei se raportează mult prea mult la trecut, omițând faptul că istoria nu ține loc de bani, condiții sau valoare a jucătorilor din prezent. Însă dincolo de această dorință uneori obsedantă de a redeveni măcar ce am fost (dacă nu mai mult decât atât), așteptările suporterilor sunt bazate și pe niște atitudini sau declarații care au venit tocmai dinspre echipă. Faptul că, fără a le fi fost impus de către conducere, cei din vestiar și-au asumat obiectivul play-off-ului, îi pune iată într-o situație delicată în momentele în care arată că nu se pot ridica la înălțimea acestui obiectiv. În al doilea rând, numeroasele schimbări din lot, renunțarea permanentă la jucători pentru a aduce alții în loc, cu angajamentul că cei veniți vor aduce un plus de valoare, îi fac pe suporteri să se întrebe, pe bună dreptate, de ce mereu pleacă jucători și vin alții mai buni, dar rezultatele nu reflectă aceste schimbări.

Din acest punct de vedere, unul dintre responsabilii principali pentru presiunea care există acum la UTA este chiar antrenorul Laszlo Balint. Tip foarte ambițios, nu a ezitat niciodată să declare că vrea mai mult pentru sine, pentru echipă, pentru club; că trebuie să progresăm, trebuie să ne batem cu cei mari. Iar această atitudine nu a fost una doar declarativă. Balint a fost motorul care a împins mereu clubul de la spate să evolueze, să se modernizeze și să se profesionalizeze ca funcționare. Uneori a părut chiar iritant în nemulțumirile sale pentru amănunte care în comparație cu situația de alte cluburi, păreau probleme minore. La fel a făcut și în vestiar. De când echipa este la conducerea lui Laszlo Balint, jucătorii știu că nu au decât o singură variantă: fie progresează constant și repede, fie la un moment dat vor deveni surplus în lot iar apoi li se va arăta ușa; într-un mod politicos și profesionist, ce-i drept. Dovadă că în această iarnă UTA a renunțat din proprie inițiativă la 7 jucători.

Până la un punct această presiune e bună însă există riscul ca dincolo de o anumită graniță ea să se întoarcă împotriva celui care o declanșează. Evoluția unei societăți are nevoie de un ritm sănătos în care fiecare cărămidă să fie pusă la timpul și locul ei și să asigure stabilitate. La fel este și cu organismul uman, cu psihicul uman. Dacă este forțat prea mult, prea repede, poate să cedeze. După ce acum două luni a negat că echipa sa ar avea o problemă mentală, Laszlo Balint a recunoscut finalmente după meciul cu Gaz Metan Mediaș că echipa ar avea nevoie de psiholog. Pentru că este evident că ratările pe bandă rulantă nu vin pe fond de lipsă de valoare ci pe fondul tracului, al fricii, al presiunii. Cum la fel de evident este faptul că dintr-o echipă care devenea un „killer“ pe finalurile de meci atunci când era condusă, UTA  a ajuns să se prăbușească de îndată ce un aspect al jocului începe să scârțâie.

Poate că cel mai bun psiholog pentru echipă ar fi antrenorul printr-o atitudine mai puțin încrâncenată în raport cu progresul permanent al echipei sau al clubului. Poate că jucătorii au nevoie să respire, să simtă că aici este un club la care pot crește în ritm natural și se pot bucura de fotbal. Până la urmă când ești o echipă de mijlocul clasamentului îți poți permite doar jucători de mijlocul clasamentului iar nu toți dintre aceștia pot dezvolta mentalitatea celor care compun echipele care se bat pentru trofee, jucând într-o presiune zilnică. Poate că aici stă secretul echipelor fără nume mare, fără public pătimaș și fără obiective mărețe dar care iată reușesc să fie deasupra noastră în clasament, fără a avea neapărat jucători mai valoroși.

Sub conducerea lui Alexandru Meszar, clubul UTA a adoptat politica pașilor mărunți. Uneori poate fi frustrantă dar până la urmă s-ar putea să fie singura corectă și care să ne aducă o dezvoltare sigură și serioasă pe termen mediu. N-ar strica dacă toată lumea din club și din jurul clubului ar împrumuta măcar ceva din această optică. Mai ales că noi în istoria noastră recentă, de fiecare dată când am vrut să obținem prea mult și prea repede, ne-am prăbușit cu zgomot sub povara propriilor visuri devenite obsesii.

Recomandările redacției