Prea mult…

Umblăm într-o încăpere plină cu vapori şi aprindem bricheta să vedem ce este… Şi dăm peste ţara care are cea mare densitate de… tineri pensionari,  faţă de toate referinţele.
Pentru acest fapt nu sunt de vină nici pensionarii, nici angajaţii. De vină este sistemul care a generat, în două decenii şi mai bine,  situaţia de acum. Totul a început prin 1990, când Petre Roman (pentru cine nu-şi mai amin­teşte, fost premier) decreta că industria românească este un „morman de fiare vechi”. Poate şi din acest motiv a… liberalizat pensionarea unor oameni care aveau în 1990 în jur de 50 de ani. Asta, chipurile să dea o şansă tinerilor să se angajeze. Nu prea s-au angajat.
Pe de altă parte, în acei ani  s-a trecut la pensionări masive şi la cei din armată şi poliţie. Aici… precocitatea a fost şi mai mare. Oameni de 45 de ani, în floarea puterii fizice şi intelectuale, s-au trezit pensionari. Cu o grămadă de bani, drept compensaţii şi cu pensii foarte mari în raport cu ceilalţi. Între timp, de-a lungul anilor s-au mai pensionat aproape un milion de oameni pe caz de boală. Iar astea sunt probleme care şi astăzi şi mâine vor avea repercusiuni şi presiuni asupra bugetului. Să nu fim înţeleşi greşit, nu vorbim aici deloc despre acei oameni care au fost pensionaţi pe motive adevărate de boală. În nici un caz, nu despre ei este vorba. Fapt este că oricum am suci lucrurile,  presiunea pe buget este din ce în ce mai mare, iar pentru  anii care vor veni scenariile nu sunt dintre cele mai optimiste. Să fim drepţi, în România este greu de acceptat, de către societate, ca cineva să primească o pensie de 16.000 de lei, adică nici mai mult nici de 3.500 de euro. Ori în unele cazuri şi mai mult. Atunci când cele mai multe pensii de la noi abia depăşesc echivalentul a 200 de euro, cineva ia de 17 ori mai mult, normal că se observă. Mai ales că nu prea e de unde. Iar unele voci chiar au zis că sistemul de pensii este în colaps. Şi după semnalele din ultimul timp, adică fel de fel de amânări, ba la anul, ba în mai multe tranşe, este aproape evident că ceva scârţâie. Nu zicem că cineva ar merita o pensie foarte mare. Dar obiectiv, la ce poate România, este dificil de argumentat. Indiferent ce ar fi făcut. Iar asta rămâne o povară enormă asupra bugetului de pensii. Adică nu este normal ca cineva la 45 de ani vârstă, nu vechime, să primească peste 2.000 de euro pensie, iar altcineva care a tras 49 de ani bătuţi pe muchie, de exemplu în onorabila meserie de sudor să nu primească mai mult de 1.500 de lei. Iar estimările viitorului în ce priveşte raportul dintre forţa activă şi numărul de pensionari tinde să se dezechilibreze şi mai mult. Adică presiunea va creşte.  Că place sau nu, realitatea este că ne sprijinim  pe un „butoi cu pulbere”, care stă să bubuie.  Aşa că perspectivele nu sunt deloc bune. E prea mult, iar ţara chiar nu are de unde. Dar bricheta s-a aprins deja. Şi chiar dacă nu am făcut ,,bum“, e greu să scăpăm dacă o ţinem tot aşa.