Prezumţia de vinovăţie

Într-o societate normală, în care un individ intră în politică abia după ce s-a afirmat din punct de vedere profesional, acolo funcţionează pe deplin prezumţia de nevinovăţie. De asemenea, această prezumţie funcţionează şi în cazul politicienilor care se bucură de încrederea comunităţilor din care provin, comunităţi care-i încredinţează, prin vot, să le reprezinte interesele. În schimb, prezumţia de nevinovăţie nu poate funcţiona acolo unde fel de fel de indivizi intră în politică săraci şi fără şcoală, nutrind o singură dorinţă: să se îmbogăţească prin orice mijloace. În acest caz ar trebui să funcţioneze doar prezumţia de vinovăţie. Dacă analizăm cu atenţie cum se aleg consilierii în lumea sa­tului românesc, vom constata că cea mai mare parte dintre ei provin din familii absolut res­pectabile, cu profesii sau meserii care le permit să-şi întreţină familiile. Pleava societăţii, leneşii sau hoţomanii nu se vor bucura niciodată de încrederea sătenilor. Zilele trecute am reuşit, iarăşi, să ne facem de râs în faţa lumii civilizate, blocând arestarea „prezumtivului vinovat” Dan Şova, chiar în Senatul României. Degeaba au răcnit toţi ambasadorii ţărilor civilizate faţă de această grosolănie a Camerei superioare. „Distinşii” noştri senatori şi-au ascuns capetele între urechi şi l-au făcut scăpat pe „amicul” Şova. Ba s-au mai stropit şi cu mir – Doamne, iartă-i! – de parcă acest ulei sfinţit şi frumos mirositor i-ar proteja pe derbedei de mânia Dreptului Judecător, nu pe smeriţii credincioşi de ispita necuratului… În România tristelor noas­tre vremuri ar trebui să instituim, pentru o vreme, prezumţia de vinovăţie. Adică, dacă un judecător, un politician sau un oricare alt demnitar al statului se bucură de un salariu consistent şi de o pensie pe măsură, atunci când este prins cu mâna-n banii pu­blici să primească o pe­deap­­să triplă. Pentru că noi, ceilalţi, îl plătim ca să ve­gheze la respectarea legii, nu la încălcarea acesteia. Când un cetăţean devine depresiv, se îmbolnăveşte şi moare pentru că nu mai poate face faţă cheltuielilor zilnice, iar un politician îşi umflă conturile cu milioane de euro, atunci despre ce prezumţie mai vorbim? Cetăţeanul de rând nu avea, oare, prezumată şi el siguranţa zilei de mâine? Cât despre politicienii de astăzi, văzând rezultatul voturilor din Parlament, am putea spune că – în ma­rea lor majoritate – sunt vinovaţi. Rarele şi onorabilele excepţii nu pot decât să întărească regula. Trăim în patria hoţilor, iar jaful se simte de jur-împrejurul nostru: în drumurile desfundate, în salariile mici, în sărăcia tuturor… Singura noastră salvare ţine de primenirea întregii clase poli­tice: un Parlament cu ma­- ximum 300 de aleşi în ambele Camere şi un Guvern cu miniştri profesionişti, care să nu fie şi parlamentari în acelaşi timp. În plus, mai avem nevoie de o Jus­tiţie puternică şi de o societate civilă cât mai credi­- bilă. Dar, până atunci, atâta vreme când vedem în jurul nostru mai mulţi politicieni corupţi, decât cinstiţi, avem şi noi dreptul să le acor­dăm, tuturor, prezumţia de vinovăţie.