De peste două mii de ani stăm de strajă la frontiera civilizaţiei europene. Se pare că acesta este destinul nostru istoric, pe care trebuie să ni-l asumăm. Am fost grănicerii Romei, iar acum suntem grănicerii Uniunii Europene în partea răsăriteană a bătrânului continent. Reprezentăm, de asemenea, împreună cu Polonia şi Turcia, flancul estic al NATO. De la Nistru, până la Tisa şi din Carpaţii Păduroşi, până în Munţii Pindului suntem înconjuraţi de fraţi care vorbesc – tot de două mii de ani – aceeaşi limbă cu noi. Aceasta este o realitate istorică, fie că le place, sau nu, vecinilor noştri geo-politici. În aceste zile, extrem de tensionate pe plan internaţional, toate privirile lumii civilizate sunt îndreptate asupra Ucrainei. Sau, mai bine spus, asupra tentativei Rusiei de a sfida Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică. În ceea ce ne priveşte, dacă ne referim doar la frontierele politice ale României, atunci am putea spune că n-ar trebui să fim mai implicaţi decât ne impune statutul de ţară membră a Uniunii Europene şi a NATO. În schimb, dacă am privi realitatea înconjurătoare prin prisma apărării intereselor românismului în regiune  – politică pe care am abandonat-o cu desăvârşire după 1945 – atunci conduita noastră internaţională n-ar mai trebui să fie într-atât de calmă şi de detaşată. Ceea ce se întâmplă în aceste zile în Crimeea s-a petrecut în Transnistria încă din 17 decembrie 2006, când a fost organizat un referendum prin care s-a votat ruperea acestui teritoriu de Moldova şi „alipirea” lui către Rusia. Altfel spus, Moldova suferă de aceeaşi „boală” ca şi Ucraina, iar parcursul european şi nord-atlantic al celor două ţări este blocat de „cuiul lui Pepelea” pe care sovieticii l-au înfipt în trupul acestora. Pe plan internaţional s-a ajuns la un impas, iar în cancelariile politice se vorbeşte tot mai mult despre viitorul acestor enclave etnice sau religioase care dinamitează relaţiile dintre state. Din punctul nostru de vedere ar trebui să fim mult mai implicaţi în acest proces de „abdatare” a normelor de drept internaţional. Nu pentru a ne satisface „poftele imperialiste” de care ne acuză comunistul Voronin, ci pentru a veni în sprijinul fraţilor de aceeaşi limbă cu noi din Moldova de peste Prut, de pe Valea Timocului, din Bulgaria sau Grecia, din Ucraina sau din Ungaria. Să nu mai fie persecutaţi că se roagă bunului Dumnezeu în limba strămoşească, să fie lăsaţi să-şi ridice biserici, şcoli, biblioteci sau case de cultură în care să-şi promoveze portul, limba, datinile şi obiceiurile. Să se bucure exact de aceleaşi drepturi pe care le acordăm şi noi concetăţenilor de altă etnie de pe teritoriul României…

Recomandările redacției