„…din școala toată o ruină a rămas…” (Mihai Eminescu)
De curând, Ministerul Educației a lansat în dezbatere publică noul proiect al Statutului elevului, termenul de încheiere al dezbaterii fiind 4 iulie, dată după care el va fi aprobat. Dintre actorii implicați în procesul public de învățământ, nimeni nu are timp în această perioadă, destinată evaluărilor finale și examenelor naționale, să se aplece asupra acestui document important, a cărui posibilă „legiferare” va avea un impact dezastruos asupra învățământului românesc. Probabil că acest lucru constituie deja o strategie diabolică de a mima doar un exercițiu democratic și nu de a rezolva în fond o problemă stringentă a educației actuale: alterarea treptată a autorității profesorului în școală.
Ce își doresc elevii?
Elevii îşi doresc să fie respectați, însă fără să respecte la rândul lor; să-și ascundă incompetența, mediocritatea și impostura în numele dreptului la imagine; să fie consultați, deși nu au competența necesară de a oferi soluții la toate problemele; să poată „legal” să conteste și să sancționeze tot, înainte de a purta un dialog constructiv cu ceilalți actori implicați în educație; să impună și să conducă, nu să coopereze; să fie aleși în funcții chiar dacă profilul lor intelectual și moral este carențial; să se raporteze la profesor doar strict administrativ, ca la un „funcționar public”, fără nicio relaționare umană, nerecunoscându-i nicio autoritate profesională sau educativă.
Dacă ar fi să rezum acest proiect de statut al elevului în spiritul său, nu în litera sa, aș sintetiza astfel ideile principale din text și din subtext: eliminarea totală a omenescului din școală; instituirea între elevi și profesori şi între elevi și reprezentanții lor aleși de raporturi polițienești (de urmărire și de informare); transformarea relației normale de parteneriat între profesor și elev într-un raport conflictual, antagonic (ca și cum cele două categorii ar avea interese nu numai diferite, ci chiar opuse); uzurparea și degradarea statutului și rolului profesorului – transformarea sa din mentor şi model într-un simplu funcționar aflat în serviciul public, negându-i-se orice autoritate, orice competență profesională și orice drept de implicare în procesul educativ, în promovarea, formarea și susținerea unor valori morale dezirabile social.
Chiar şi numai câteva exemple din textul acestui proiect sunt suficient de edificatoare. La o privire de ansamblu asupra structurării textului se poate observa ușor obsesia elevilor de a-și legifera cât mai multe drepturi și cât mai puține obligații: capitolul drepturi se întinde pe 7 (şapte) pagini, capitolul îndatoriri ocupă doar 3 (trei) pagini, deci mai puţin de jumătate. Preocuparea majoră se vădeşte a fi însă reglementarea raporturilor ierarhice dintre elevii de rând și reprezentanții lor aleși, precum și drepturile dictatoriale ale aleșilor și privilegiile lor; aceste reglementări ocupă 10 (zece) pagini! Un reflex al modelului politic oferit de mai marii puterii este astfel transferat în școală: goana după funcții și privilegii nemeritate, dorința de putere fără acoperire în calități profesionale, intelectuale sau umane.
Articolul 1 din acest proiect stipulează în felul următor: „Regulamentele școlare se elaborează în baza prezentului statut”. În traducere liberă, asta înseamnă că regulamentele școlare elaborate trebuie să ia în considerare prioritar acest statut, nu Legea învățământului, nici ROFUIP; că acest statut este superior celorlalte documente normative (cu care pe alocuri chiar intră în contradicție). Suprem orgoliu și gravă eroare de poziționare!
Ultimul articol, Articolul 42, este însă cel mai grav: „Orice reglementare în domeniu legal prevăzută într-un act normativ inferior sau egal, aflată în contradicţie cu prezentul statut, este abrogată de drept”; adică, dacă în Articolul 1 se consideră că acest statut „bate tot”, că e unicul reper pentru celelalte acte normative, înseamnă că toate celelalte sunt inferioare și deci se abrogă! Această prevedere este profund ilegală. Statutul elevului nu este, după aprobarea sa, superior legislației în vigoare (LEN nr.1/2011, ROFUIP 2015, Legea protecției copilului nr. 272/2004 republicată în 2013 etc). Statutul elevului trebuie să pornească de la legile în vigoare și să se subordoneze acestora, nu invers!
Articolul 8/f stipulează dreptul elevilor de a publica diverse materiale: „… reviste, ziare, broșuri și alte materiale informative, precum și de a le distribui elevilor din unitatea de învăţământ”. Deși sunt interzise materialele care aduc atingere securității naționale sau constituie atacuri xenofobe, denigratoare sau discriminatorii, nu se prevede interzicerea propagandei politice. Evident, Consiliul de administrație al școlii nu are niciun cuvânt de spus, nu trebuie să își dea avizul, nu trebuie nici măcar informat.
Articolul 12/d din Capitolul III – Îndatoriri stipulează că elevii au datoria de a-i informa pe reprezentanții lor aleși despre „… diferitele probleme întâmpinate în procesul educațional sau în relația cu unitatea de învăţământ preuniversitar”. Această prevedere este abuzivă și dictatorială față de elevi. Informarea reprezentanților elevilor este aici considerată o îndatorire, deci o obligație, nu un drept. Această prevedere este total lipsită de orice fundament moral-educativ, categoria informator nefiind cuprinsă printre valorile câștigate de democrație.
Articolul 14/2, la sancțiuni, prevede că elevii pot fi sancționați pentru faptele lor doar dacă acestea se petrec în incinta unității de învățământ. Cu alte cuvinte, în orice activitate extracurriculară (excursii, tabere, vizite, schimburi de experiență etc.), elevii pot să înjure pot să agreseze, să fumeze, să consume droguri etc.), fără a li se putea imputa ceva, cu atât mai puţin să li se aplice vreo sancţiune.
Exemplele ar putea continua, dar nu ar exprima nimic altceva decât aceeași atitudine ostilă față de valorile morale, față de autoritatea școlii, și o eronată poziționare în ierarhie a actorilor principali din sistemul educațional: profesori, elevi, părinți, comunitate locală etc. A fi principalul beneficiar al educației publice nu înseamnă a conduce educația!
Profesori din toate școlile, uniți-vă!
Disoluția autorității profesorului în școală și în societatea românească este un fenomen complex, cu cauzalitate multiplă și care s-a produs în timp, nu dintr-o dată. Acest fenomen social ar merita cu siguranță o analiză aparte, dar faptul că acest proiect de statut al elevului a apărut în această formă este doar un efect al profundei degradări a sistemului de învățământ produse în ultimii 10-15 ani, este doar un simptom – printre altele, al îmbolnăvirii școlii, a educației și a societății românești. Din păcate, elevii care au produs acest proiect de statut, care se raportează în acest mod la profesori și la valorile morale, sunt expresia carențelor educative din sistem și a calității muncii noastre, a dascălilor. Adevărul trist este că avem în față imaginea în oglindă a ceea ce am educat noi toți în acești ani.
E vremea să ne trezim și să ne recâștigăm demnitatea profesională. E vremea să ne unim eforturile pentru a aduce învățământul românesc la valorile fundamentale pe care le-a pierdut într-un prea îndelungat exercițiu al unei pseudodemocrații. E vremea să avem curajul să înfruntăm realitatea și să luăm atitudine.
Educatori, învățători, profesori, citiți, vă rog, acest proiect de statut al elevilor și luați poziție față de el! Exprimați-vă părerea! Reacționați cumva! Arătați-le unde au greșit, în ce eroare se află! Vă invit să le demonstrăm elevilor noștri că îi iubim, că ne pasă, că nu suntem dușmanii lor, că nu e nevoie să conceapă arme juridice de apărare sau de atac, ci trebuie doar să coopereze cu noi, că scopurile noastre și ale lor coincid, că principala lor îndatorire este aceea de a învăța și nu de a fugi după funcții și privilegii nemeritate.
Altfel de va fi, va fi prea târziu şi ne vom resemna să constatăm eminescian că „Din școala toată, o ruină a rămas”.
Prof. Mirela Mureșan, Colegiul Național Moise Nicoară
