În primăvara anului 1906 apărea, la o editură din Leipzig, cartea bănăţeanului Aurel C. Popovici: Statele Unite ale Austriei Mari. Proiectul federalist central-european previzionat de către Aurel C. Popovici însuma următoarele „state”: Austria germană, Boemia germană, Moravia germană (sau Silezia), Boemia cehă, Galiţia apuseană, Galiţia răsăriteană, Transilvania, Croaţia, Kraina, Slovacia, Woivodina, Ungaria, Ţara Secuilor, Tirolul şi Trieste. Capitala federală urma să fie la Viena, guvernul fe­deral se compunea din reprezentanţii fiecărui stat naţional, premier fiind un cancelar desemnat de către împărat. Organul legislativ era unul bicameral. Deşi construcţia federalistă teoretizată de către Aurel C. Popovici nu a mai apucat să fie pusă în practică, deoarece peste puţină vreme avea să înceapă prima mare conflagraţie mondială, mai târziu, pe ruinele monarhiei habsburgice, toţi marii politicieni ai vremii şi-au adus aminte de ea. Nu este deloc întâmplător faptul că termenul de „Mitteleuropa” apare pentru prima oară în vocabularul german în anul 1914, termenul fiind apoi reluat ori de câte ori apare vreo criză de identitate naţională în această parte a continentului. Putem vorbi, astăzi, despre o nostalgie a Mitteleuropei, atunci când apusul continentului ne pare mult prea pragmatic, iar răsăritul acestuia mult prea contemplativ? Ei bine, încercând să răspundem unei astfel de provocări, am făcut un scurt recurs la istoria culturală din acest spaţiu european, în perioada lui de maximă înflorire: 1850-1918.

Astfel, în ultima jumătate a secolului al XIX-lea, numărul studenţilor din Transleithania – partea maghiară a monarhiei dualiste – care studiau la universităţile din Viena, Graz, Praga şi Budapesta trecea de 10.000 anual. Acest „pro­letariat cu bacalaureat” – cum îl denumea Bismarck – avea să constituie germenul viitoarelor schimbări social-politice şi culturale din spaţiul Mitteleuropei şi să stea la baza dezvoltării urbane fără precedent de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Citind lucrurile în această cheie, moştenirea culturală comună des­pre care vorbim în acest spaţiu central-euro­peran este cât se poate de vizibilă. La cumpăna celor două se­cole, Viena, Budapesta, Szegedul, Aradul şi alte mari oraşe ale Monarhiei Habsburgice tră­iau, ceea ce astăzi denumim cu mândrie, ca fiind „Vârsta de Aur”. Fin-de-Siécle avea să transforme Viena într-unul dintre cele mai importante oraşe ale culturii universale, poziţie pe care frumoasa capitală austriacă o mai valorifică şi astăzi. La Budapesta, de exemplu, în casele fami­liei Mocsnonyi se ţineau cele mai bune serate de muzică de cameră, la care participa de cele mai multe ori şi Franz Liszt – un prieten al familiei – şi, evident, toată crema aristocraţiei vremii. Secesionul sfârşitului de veac avea să marcheze, iremediabil, din fericire, arhitectura Szegedului şi Aradului, cele două oraşe conservând cel mai bine această moştenire imperială.
Ca o concluzie, cele două oraşe – Szegedul şi Aradul – reprezintă modelul de succes al celor trei faze de alcătuire a noii structuri politice, economice, sociale şi culturale din care facem parte astăzi: Statele Unite ale Austriei Mari, Mitteleuropa şi Uniunea Europeană.

Lasă un răspuns

Recomandările redacției