Protestele românilor

Am ajuns să protestăm împotriva exploatării aurului de la Roşia Montană, împotriva exploatării gazelor de şist şi împotriva exterminării câinilor vagabonzi. De parcă ni s-au isprăvit toate necazurile traiului de zi cu zi şi ne-am apucat să ne îngrijim de mediul înconjurător… Grecii s-au luat de piept cu jandarmii, cu poliţiştii şi cu toată Europa, protestând cu sutele de mii împotriva sărăciei. Spaniolii, italienii şi portughezii, la fel. Doar pe noi ne-a apucat grija de pla­neta albastră. N-ai cum să nu te miri, văzând protestul celor din Pungeşti împotriva gazelor de şist. Stăteau sărmanii oameni – prostiţi de „activiştii” care vor să le distragă atenţia de la sărăcia lucie ce-i inconjoară şi de la frigul de mâine, care nu-l va ierta pe nici un dezbrăcat contemporan – înconjuraţi de PET-uri, de pungi de plastic şi de gunoaie, exprimându-se împotriva nocivităţii exploatării gazelor de şist. Adică, tradus pe româneşte, protestau împotriva capitalului financiar de tip occidental şi pentru capitalul „în vrac” de tip rusesc, purtător de sarcini ideologice şi de răpiri teritoriale. Pentru că, nu-i aşa, ce ne trebuie nouă gaze de şist, când avem, colea, ditamai GAZPROM-ul… La fel stau lucrurile şi cu Roşia Montană. Aici, lozinca demagogilor este următoarea: de ce să dăm aurul din pământul patriei şi să rămânem cu zeci de gropi pline de cianuri, când putem să aşteptăm până când vom dispune de tehnologii moderne şi-l vom putea exploata singuri. Ei bine, aurul Roşiei Montane n-a fost exploatat aproape niciodată de către români şi cu atât mai puţin în folosul patriei. Romanii l-au dus la Roma, austriecii la Viena, iar Ceauşescu l-a dat în schimbul datoriei externe, pe care tot el o contractase pentru a putea simula acel „vârf de bunăstare” dintre anii 1970-1980. Despre câinii maidanezi nici nu are rost să vorbim, ci doar să aşteptăm să mai producă vreo victimă, Doamne fereşte. În schimb putem vorbi, pe larg, despre mesajul anti-capitalist şi anti-occidental pe care ne străduim, din răsputeri, să-l trasmitem peste hotare. Mai mult – şi mai grav – intrăm cu bocancii în Justiţie, facem vizite în China şi tragem cu ochiul către Moscova, lucruri pe care nici Ion Iliescu nu îndrăznise să le facă. De pe vremea lui Pingelică n-am mai văzut atâta ură faţă de civilizaţia de tip occidental, faţă de proprietate, faţă de justiţie, faţă de cinstea academică sau faţă de răsplata muncii. Pur şi simplu, se fură „pe lege”. Dar faţă de hoţie, faţă de minciună sau faţă de sărăcia lucie, nu protestează nimeni…