Florin Didilescu a fost debarcat de la conducerea Bibliotecii Judeţene A.D. Xenopol Arad prin nişte metode în care se mima legalitatea şi competenţa. Probabil Florin Didilescu a început să supere prin verticalitatea sa apolitică, prin faptul că făcea cultură la nivel cu mult superior cerinţelor trepăduşilor săi şefi.
Pe Florin Didilescu l-am cunoscut demult, demult, dinainte de 1990.  Cu alte cuvinte, el este prietenul meu „de azi şi dă dămult“ (Mulţumesc, coane Delavrancea!).
Pe acele vremuri se făcea politica implicării maselor la acte. Adică la actul sportului şi l-au numit sportul de masă şi la actul cultural şi
l-au numit cultura de masă.
Casele de cultură, căminele culturale, şco­lile, cluburile din fabrici şi uzine căutau valori, talente, pe care le valorificau în concursuri locale şi naţionale. Normal, au fost şi câteva tone de non-valori, de non-artă şi de cultură blegoasă. Au fost! Dar au fost descoperite şi valori autentice, de la cultura populară, până la cea titrată. Dincolo de cenzură, de orientarea comunistă a textelor, de lucrurile de mântuială, doar ca să fie bifată încă o acţiune culturală,
s-a făcut şi o cultură veritabilă, trainică, de va­loare. În plus de asta, actul cultural în sine ocupa timpul tinerilor, rărind astfel rândurile celor tentaţi s-o ia razna…
Aşa l-am cunoscut pe profesorul Florin Didilescu. Fiul a doi actori foarte cunoscuţi (George Didilescu şi Olimpia Didilescu), Florin Didilescu a ales să se facă profesor de franceză, deşi a crescut pe scândura scenei. Totuşi, sângele apă nu se face! S-a remarcat, în acei ani prin promovarea unor piese de teatru într-un act, jucate în limba română de elevii pe care-i învăţa să vorbească franceza. Piesele montate de el participau la concursuri pe care le câştiga invariabil, ajungând mai mereu la finalele naţionale. A căpătat notorietate, a devenit cunoscut ca fiind foarte bun în acest domeniu.
A continuat să predea în şcoală franceza şi să monteze pe scenă piese într-un act cu actori elevi, până la Revoluţie.
Perioada imediat următoare Revoluţiei din Decembrie 1989 a fost una tulbure, sub toate aspectele. Toată lumea ieşea în stradă, vocifera, cerea drepturi, poziţia normală a cetăţeanului de rând fiind aceea cu pumnul ridicat spre Cer.
Dar Cerul avea rigorile Lui, nu iubea pumnul ridicat spre El. Cerul Divin lumina minţile deschise spre dialog, spre construcţie, spre frumos. Şi Cerul l-a luminat şi pe Florin Didilescu, unul dintre cei ce dorea să construiască ceva trainic. Şi i-a dat profesorului de franceză, regizorul de piese într-un act, harul naşterii frumosului trainic.
Şi a avut aşa, ca o revelaţie… În octombrie 1991, acum  26 de ani, a combinat draga lui limbă franceză cu draga lui scândură de scenă şi a înfiinţat AMIFRAN. Adică teatru de amatori pentru tinerii vorbitori de franceză. De această dată  piesele jucându-se în limba franceză.
De atunci, AMIFRAN a devenit cunoscut, apreciat, şi respectat în ţară şi în lume. Iar acest lucru se datorează în exclusivitate lui Florin Didilescu, care a beneficiat acum 26 de ani
de Cumsecădenia Cerului. În paralel, Florin Didilescu a ridicat rolul bibliotecii judeţene la rang de Altar al culturii arădene și naționale. Au avut loc nenumărate activităţi conexe biblio­tecii şi cărţii, acţiuni la care au fost invitate personalităţi ale culturii arădene şi naţionale.
Probabil acest lucru n-a plăcut cuiva, fapt pentru care s-a ridicat din nou pumnul spre Cer a ură şi a demolare. Şi l-au dat jos pe Florin Didilescu, i-au băgat pumnul în gură. Florin Didilescu, omul care a făcut cunoscut Aradul din Baikal şi Moscova până-n Paris şi Stockholm a fost redus la tăcere.
Oare cetăţenii acestui oraş sunt nişte mălăieţi, nişte nevertebrate docile, care lasă
să-i fie călcate valorile în picioare fără să ia nici o atitudine? Oare chiar nu se află nimeni să apuce pumnul băgat în gura lui Florin Didilescu?
Mă apucă o mare lehamite a tot şi toate…

Recomandările redacției