Puterea şi Opoziţia

Un tânăr deputat laburist, aflat la primul său mandat în Parlamentul englez, îl întreabă pe colegul său de bancă, politician cu o îndelungată experienţă parlamentară: „Cei care stau pe băncile de vis-a-vis, conservatorii, sunt duşmanii noştri?” Uimit, acesta primeşte următorul răspuns: „Nu, stimate coleg! Cei de peste drum sunt doar rivalii noştri politici; duşmanii sunt printre noi”. Pornesc de la această butadă a parlamentarismului britanic pentru a ajunge la tristele noastre vremuri şi la ceea ce se întâmplă în aceste zile în Parlamentul de pe malurile Dâmboviţei. Deoarece Crin Antonescu a demisionat din fruntea Se­natului României – după ce urmaşii Brătienilor au fost împinşi de pe scaunele de piele ale Palatului „Victoria” – social-democraţii vor să le mai dea o lovitură liberalilor şi să-l susţină pentru cea de-a doua funcţie în stat pe Călin Popescu Tăriceanu. Cu alte cuvinte, premierul Victor Ponta, dimpreună cu socrul domniei sale, Ilie Sârbu – totodată şi liderul grupării pro-guvernamentale din Senat – au hotărât să le aplice liberalilor varianta traco-daco-iliră a strategiei Calului Troian: băgatul mortului în casă. Fireşte, aceste lovituri sub centură ale social-democraţilor la adresa liberalilor nu se petrec în focul luptei, printre icnete şi înjurături, ci pe fondul unor declaraţii televizate cât se poate de „emoţionante”: se „regretă” plecarea liberalilor din guvern, se „suspină” după vremurile de odinioară, se „speră” la refacerea USL-ului, iar mama premierului Victor Ponta declară că îl „iubeşte” pe Crin Antonescu… Între timp, pe „surse”, ştiristele televiziunilor aservite puterii dau ca sigură înscrierea Partidului Social Democrat cu candidat propriu la alegerile prezidenţiale din toamna acestui an, fapt care aruncă Partidul Naţional Liberal pe terenul aproape viran al opoziţiei parlamentare. Cât despre opoziţie, în România ultimului an s-a petrecut un fapt aproape incredibil într-un stat membru NATO şi UE: opoziţia faţă de putere şi faţă de gravele derapaje ale acesteia de la normele statului de drept nu s-a petrecut nici în Parlament şi nici în sediile principalelor partide politice sau în stradă. Adevărata opoziţiei au făcut-o Preşedinţia României, Ambasada Statelor Unite ale Americii şi Parlamentul European. Acestea sunt instituţiile care nu au lăsat România să reinstaureze „democraţia originală” de tip iliescian, în care capitalismul de cumetrie, amnistierea hoţilor, legalizarea furtului, mineriadele sau delaţiunea reprezintă tot atâtea reminiscenţe comunistoide. Revenind la tema supusă comentariului nostru, suntem de părere că în această primăvară s-au descâlcit iţele de pe eşichierul nostru politic. Avem deja conturate două orientări principale: stânga, grupată în jurul PSD-ului şi a celor ce compun „arcul” guvernamental şi dreapta, reprezentată de către PNL, de PD şi de ceea ce mai reuşeşte preşedintele Traian Băsescu să mai grupeze în jurul său. Pe de altă parte, în patria unde liber-schimbismul este o strategie, iar dezertarea este condiţia promovării politice – vezi cazul Călin Popescu Tăriceanu – separaţiile pe care le facem între „putere” şi „opoziţie” sunt destul de firave. Chiar mai mult, se pare că cei mai bogaţi oameni din România nu vin din partea dreaptă a eşichierului politic, ci din stânga acestuia şi din fruntea mişcării sindicale. Curioasă ţară, amărât popor…