Putregaiul ca esenţă

„Esenţele tari se ţin în sticluţe mici”; aşa glăsuieşte-o veche înţelepciune de pe la noi şi de pe-aiurea. Că formularea de mai sus e-adevărată o dovedesc micile butelcuţe cu extracte de trandafiri, de vanilie, rom sau alte cele, folosite în bucătării, în saloane de cosmetică şi-n parfumerii care se respectă. Vorba de mai sus se-adevereşte şi-n cazurile cele mai multe ale artiştilor din diferitele arte, cu precădere ale celor din ordinul cîntăreţilor gurişti sau din lăute şi alte cimpoaie: aproape toţi sînt mici la stat şi mari la glas, iar cînd i-auzi cum viersuiesc îţi vine să te strîngi de gît şi să urli-a pus­tiu către cer: „Doamne, de ce  m-ai făcut de-un metru şi optzeci? Mai bine-mi luai juma’ de metru din înălţime şi-mi dădeai în loc un pogon de armonii în gît, vai de soarta mea!”.
La esenţe se poate reduce orice, fie că-i fiinţă, lucru sau fenomen. Astfel, avem omul esenţial („Ăsta da om o dată şi jumate!”), esenţă de scaun („Băi aceştia, de scaunu’ ăsta nu mă dezlipeşte nimeni, băi, nici măcar celemeu’, ce doctoratu’ meu!”), sau zborul (vezi cazul excepţional şi unic pînă azi al lui Brâncuşi).
În general, esenţele put (vorba fiului meu); unele put frumos, altele duhnitor…, aromele depinzînd strict de materia primă supusă procesului de esenţializare.
Dacă orice există-n universul cunoscut şi necunoscut încă are o esenţă a sa, înseamnă că şi putregaiul se supune regulii şi are esenţă. Rămâne doar s-o devoalăm cumva, s-o aducem la lumină şi să-i facem o radiografie completă, pentru că de teoretizat o vom teoretiza altădată.
Aşadar esenţa de putregai se extrage musai prin presare la rece, dat fiind că putregaiul nu arde; de-ar arde, cenuşă i s-ar numi esenţa, dar vezi că nu arde, aşa că trebuie presat (strîns de gît), pînă-şi leapădă… duhoarea.
În viaţa de zi cu zi din România noastră cea de toate zilele, esenţa de putregai se poate întîlni cam la tot pasul, de la hoţul care te fură-n tramvai sau din spatele tejghelei (magazin, atelier, birou de orice soi), la manager de instituţie şi primar sau subalterni. Şi mai „vizibile” (fiindcă-i vorba de damfuri), sînt esenţele ajunse-n parlament şi-n în guvern şi cele ajunse-n puşcării. Bunăoară parlamentul duhneşte de te trăzneşte-a „esenţă de naţiune”, pe cînd guvernul miroase violent a „esenţă de inteligenţă” iar puşcăriile put a creaţie literară şi ştiinţifică de-ai impresia că spuma Academiei şi crema deşteptăciunii neamului s-au mutat „la mititica” şi produc în draci opere nemuritoare-n veci, spre gloria şi propăşirea naţiei întregi.
Printre multele legături dintre amintitele putregaiuri naţionale (legături subterane, inextricabile şi în covîrşitoare majoritate penale), una anume şi foarte bine definită nu lipseşte niciodată: gramatica, pe care n-o stăpînesc deloc şi pe care-o siluiesc de parc-ar fi cea mai duşmănoasă tîrfă de pe centură cu care s-ar fi dat în bărci şi-ar fi fost trataţi cu refuz.
Ei bine, esenţele astea de putregai au ajuns în vîrful ţării şi fac cam tot ce vor muşchii lor. Dacă, Doamne feri!, îi întrebi ceva de sănătate, sar în sus cît purecele potcovit cu noo’ş noo de ocale şi răcnesc că nu eşti democrat şi democratic, că tu eşti un mamut comunist preistoric rămas în viaţă din eroare prin nu se ştie ce miracol şi că ei respectă cu de-amănuntul legile şi regulile.
Parafrazîndu-l pe Iorga, „Precum la noi, la toată lumea!”, că peste tot e la fel. Uite Europa Unită: s-a născut gata putredă şi-acum stă să-şi deie duhul sub asaltul moscheilor pe cînd semiluna roşie-i gata să-i puie crucii cruce la cap. America geme tot mai greu sub putregaiurile pe care şi le-a şlefuit îndelung şi cărora le-a spus democraţie, drepturile omului, piaţă liberă, capitalism şi mai ştiu eu cum, putregaiuri pe care le ţine-n viaţă cu o propagandă infernală şi cu un arsenal militar impresionant. China stă la pîndă de multă vreme şi are timp berechet, putregaiurile ei avînd alte consistenţe şi alte valenţe. Rusia e-n convulsii grele de multă vreme, însă eternitatea-i a ei, eternitatea e rusească, putregaiurile sale mînînd-o tocmai spre eternitate, spre nesfîrşire, spre Dumnezeu. Altfel spus, planeta e pe ducă şi omenirea-i în plin proces de esenţializare.
În mod normal, de-ar fi ceva normal pe lumea asta, ăştia ai noştri şi ăia ai lor ar trebui să prezinte lunar buletine de analiză a sănătăţii mintale, ca să ştim şi noi, ăştia proşti şi mulţi (dar neesenţiali), dacă plătim conducători întregi la cap sau ţicniţi de diferite calibre.
S-aude? Cine sare primul să convoace psihiatrii şi psihologii în Agora (Piaţa Mare), ca să se dovedească că nu-i dus cu pluta şi că merită s-avem încredere-n minţile-i temeinic asamblate?