Quo vadis calomnia şi insulta?

S-a pus din nou pe tapet problema încadrării calomniei şi, respectiv, a insultei: în penal sau în civil. Şi asta pentru că, la începutul acestui an, Curtea Constituţională a decis ca insulta, calomnia, dar şi proba verităţii sau defăimarea ţării sau a naţiunii să fie reintroduse în Codul penal. Astfel, o persoană publică, ziarist sau simplu cetăţean va fi pedepsit penal dacă instanţa îi dovedeşte vinovăţia. Adică, va avea cazier penal. Pe când în varianta civilă, vinovatul ar fi scăpat cu dosarul curat.
Logic, prima reacţie a apărut din partea reprezentanţilor presei. Mai mulţi ziarişti au luat poziţie publică faţă de această reaşezare a infracţiunilor sus-menţionate în Codul Penal, considerând că decizia Curţii Constituţionale reprezintă un atentat la libertatea presei, că astfel ziariştii vor fi mai timoraţi în momentul unor dezvăluiri sau anchete. Poziţia acestor ziarişti este logică, dar doar până la un punct.
Trebuie să pornim analiza de la premisa că este necesar să avem încredere în Justiţie. Nu exclud ideea ca unii reprezentanţi ai Justiţiei să fie răuvoitori sau corupţi, dar este foarte periculoasă o generalizare a acestui flagel. În fond, ziaristul trebuie să pornească investigaţia de la premisa respectării adevărului, de păstrare a unui ton care să excludă din start intenţia de calomniere sau de insultă, indiferent unde sunt acestea încadrate.
Apoi, cred că responsabilitatea judecătorilor, atunci când se confruntă cu acuzaţiile de calomnie sau insultă, este mult mai mare dacă aceste două infracţiuni sunt încadrate în penal. Să ne închipuim că insulta şi calomnia sunt încadrate în Codul Civil. Mult mai uşor ia un complet de judecată verdictul de vinovat, decât într-o încadrare penală. Fie şi pentru simplul fapt că unii judecători îşi mai şoptesc în barbă: „cine mai sunt şi ăştia, a patra putere în stat, ce se compară cu noi? Ia să bage mâna-n buzunar dacă au greşit”. Şi asta pentru că – trebuie neapărat precizat – se pot acorda „victimelor” daune morale ce se ridică la sume exorbitante. Şi atunci, dacă tot rămâne cazierul curat, măcar calomniatorul să se simtă ars bine la portofel. În schimb, mă îndoiesc că judecătorul poate lua o decizie radicală în cadrul penal, decât dacă vinovăţia este fără echivoc. În cazuri de echilibru, în care verdictul se află în balanţa justiţiei, orice judecător cântăreşte de mai multe ori până să dea o condamnare penală.
Dar, ca un finit coronat opus, cred că reacţia unor ziarişti nu vine ca urmare a grijii faţă de întreaga breaslă, ci doar faţă de propria lor persoană. Mă refer în special la ziariştii de la trusturile mari de presă, care deliberat îşi construiesc articolele sau emisiunile la limita calomniei sau a insultei, tocmai pentru a şoca şi a-şi „vinde marfa”. Şi atunci e normal să se teamă de un eventual dosar penal. Pe când în civil de multe ori – de cele mai multe ori – eventualele daune le plătesc tocmai trusturile. Şi, ca să mă fac mai bine înţeles, uitaţi-vă la televiziuni, care au o „justiţie” deontologică: Consiliul Naţional al Audiovizualului. Care instituţie acordă amenzi consistente, ceea ce nu s-ar părea să deranjeze trusturile. Şi, în ciuda amenzilor, respectivii jurnalişti persistă în aceleaşi „contravenţii” pentru care au fost amendaţi. Ceea ce nu e sănătos pentru marea masă a jurnaliştilor…