Era odată un bătrân care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Asia Mică. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? Erau egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am plecat de acolo. Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul. Puţin timp după aceea, un alt tânăr se apropie de bătrân şi-i puse aceeaşi întrebare: Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? Bătrânul îi răspunse cu aceeaşi întrebare: Cum erau locuitorii de unde vii? Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit. Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul înţelept.

Un negustor care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi-l întrebă pe bătrân cu reproş: Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane? Fiule-  i-a zis bătrânul – fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în altă cetate prieteni va găsi şi aici  tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Pamfletarii sunt, după părerea mea, cei mai discutaţi jurnalişti. Pamfletul este un gen foarte frumos, dar totodată foarte periculos şi greu, dacă n-ai o ţâră de demnitate, dacă nu eşti olecuţă deontolog, dacă nu ai niţică minte. Ca unul care cultivă şi are respect pentru pamfletari, trebuie să spun că N.D. Cocea, F. Brunea-Fox, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor şi alţii mi-au fost şi-mi sunt modele de pamfletari. Am avut ce învăţa de la ei, dincolo de orientările lor literare, jurnalistice sau politice. Sunt artişti ai cuvântului care m-au încântat citindu-le pamfletele. Cum mă încântă, printre alţii, şi pamfletarii tv actuali: Silviu Mănăstire, Mircea Badea, Cristian Tudor Popescu, Radu Banciu…

Am să mă refer acum la acesta din urmă, Radu Banciu. El este un foarte bun pamfletar, un bun ziarist, dar până la un punct. Radu Banciu are o problemă. Problema lui Radu Banciu este că lui îi pute tot ce-i românesc, tot ce-i valoros în România: îi mânjeşte cu fecale pe Hagi, Gică Popescu, Alexandru Arşinel, Nadia Comăneci, Simona Halep, Naţionala de Gimnastică a României, Draga Olteanu, Generaţia de Aur a fotbalului românesc…

Vă rog să mă credeţi când spun că acest Radu Banciu are probleme cu psihicul, cu capul. Nu poţi să bălăcăreşti tot ce-i valoros în această ţară numai pentru faptul că acele valori româneşti, acei sportivi şi artişti îndrăgiţi apar la un post de televiziune advers. Căci nu cred că ar avea altfel motive să împroaşte cu balegă Valoarea în sine. Acest Radu  Banciu, repet, pamfletar talentat, dar neprofesionist, vrea să se dea drept un taur fioros, dar el nu este decât un bou. Boul este un fost taur, care nu mai are puţă, dar e fioros, totuşi. Iar boul este bun doar să tragă la jugul stăpânilor săi, se ştie care stăpâni…

Radu Banciu este precum în pilda de la începutul acestor comentarii: vede răul din el în toate valorile româneşti, în toţi sportivii şi artiştii nevinovaţi.  Răducule, du-te, bre (sau fă?) şi fă-ţi operaţie de schimbare de sex: fă-te bărbat, căci acum eşti doar un hermafrodit, ceva între bou şi taur!

  • Dorina Avrămuţ spune:

    Totuşi, uitându-mă la dl Petre Don, parcă mi se încheagă până la urmă în faţa ochilor, aşa cum Kafka vorbea despre un artist al foamei, imaginea unui artist al moralei: acela care deschide gura mare, dă capul pe spate, înghite un rahat considerabil, după care se şterge fin la gură cu şervetul şi ne demonstrează că a fost o băliguţă de înger.

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției