După cum am mai spus-o de nenumărate ori, nu sunt un expert în politică externă. Ba chiar uneori nu pricep limbajul bifurcat al diplomaţilor, care ne spun uneori cu totul altceva decât vedem cu ochiul liber. De asemenea, nu sunt un adept necondiţionat al teoriei conspiraţiei – de orice fel ar fi aceasta, nu mă arunc în vânt după senzaţional, dacă acesta nu este argumentat şi paraargumentat.
În virtutea posturii de profan, stau şi mă minunez de unele ciudăţenii legate de atacurile teroriste din ultimii doi ani. Ceva nu se leagă! Sau se leagă, dar pe invers. Întotdeauna, victimele fac parte din popor, din partea de jos a populaţiei. Nu ca jignire o spun, dar atentatele, deflagraţiile, camioanele-capcană, toate au acţionat asupra oamenilor simpli. Nu s-a întrezărit nici un atentat, cu excepţia celui de la Hebdo Charlie, care să vizeze un politician, un om de afaceri important, o vedetă etc. deşi, dacă s-ar fi atentat la vreo personalitate din pătura de sus a societăţii, mai ales din zona decidentă, impactul mediatic – în fapt cel urmărit de terorişti, în genere, nu-i aşa? – ar fi fost mult mai elocvent, mai cu temă.
Şi atunci, vine întrebarea: de ce oamenii simpli? Şi reciproca întrebării: de ce NU ceilalţi, decidenţii, fie ei decidenţi politic, fie economic? Poate pentru că întreaga poveste este doar un joc pentru anumiţi strategi. Nu economia trebuie lovită, nu factorul decizional trebuie lovit, ci opinia publică. Adică aceia, ca frumosul şi curajosul nostru compatriot, care s-a pornit la bătut terorişti cu inima sinceră şi cu sufletul curat. Dar poate, prin atitudinea lui altruistă, umană, a făcut jocul altora. Tocmai al acelora care au de câştigat, în mod indirect, dintr-o astfel de situaţie, al acelora care justifică astfel înarmarea, războiul în sine, dar şi tendinţa celor de la putere de a controla totul, de a instaura un „Big Brother” tehnologizat, având ca leit-motiv tocmai aceste atentate.
În contracararea celor spuse de mine, se va opina că teroriştii acţionează în zonele vulnerabile, mai puţin păzite şi
monitorizate. Că, spre exemplu, şi la concertul de la Manchester s-a acţionat acolo unde securitatea a fost mai subţire. Să fim serioşi! La gradul de pregătire antiteroristă, la gradul de monitorizare a ceulelor de insurecţie şi, mai ales, de moni­- torizare a finanţării acestora, asemenea argumente nu stau în picioare nici măcar în faţa adolescenţilor. Ca şi la traficul de droguri, nu trebuie urmărită partea de efect a filierei, distribuţia la scară largă, ci originea. N-aş crede că autorităţile sunt într-atât de naive încât să nu monitorizeze aceste celule teroriste, n-aş crede că respectivele autorităţi sunt mereu surprinse, mai ceva decât este România surprinsă de prima zăpadă în fiecare iarnă. N-aş crede.
Cred, însă, că totul e un joc, cu victime colaterale. Citesc literatură de război şi sunt nenumărate exemple – „traduse” excelent beletristic – de strategii militare prin care s-au sacrificat zeci de mii de vieţi pentru atingerea unor scopuri. Dar atunci era război, o luptă de „care pe care”…
Şi acum e un război, dar mult mai ascuns, mult mai ipocrit, unde sacrificiul uman chiar nu este justificat şi nu poate fi cuantificat în strategii ţesute în birouri simandicoase.

Recomandările redacției