Week-end-ul trecut am asistat la două episoade importante ale tumultuoasei noastre vieţi politice. Pe de o parte democrat-liberalii au „anticipat” congresul de peste o lună, prin ceea ce se poate considera un mini-congres, iar statutar poartă numele de Consiliul Naţional de Coordonare.
Dincolo, la PNL, am asistat la Congresul însăşi, unde  – cel puţin teoretic, dacă situaţia politică nu o va cere – liberalii şi-au ales conducerea pentru următorii patru ani. Sau doi, după cum însuşi El Lider
Maximo a spus: în 2014 se va retrage din fruntea PNL, fie ca să meargă la Cotroceni, fie prin asumarea înfrângerii.
Două întruniri diametral opuse, din mai toate punctele de vedere.
Democrat-liberalii sunt cu armele pe masă, se aruncă vorbe grele, reproşuri, fiecare ţine cu dinţii, cu unghiile, cu ce-apucă, de fărâma de putere pe care o mai deţine, fie în administraţia locală, fie la Bucureşti, fie la Bruxelles. Primari, parlamentari sau persona­lităţi interne care numai ce-au pierdut alegerile, fiecare doreşte să se regăsească în structura de conducere. Şi, cum nu e loc pentru toţi, e firesc să apară această dispută, uneori chiar personală, în care se ajunge foarte uşor de la dezbaterea de opinii până la aluzii, reproşuri, apostrofări sau jigniri.
Liberalii s-au încolonat cuminţi, au primit lista de la Crin şi, într-o proporţie covârşitoare, au votat aşa cum… trebuie. Chiar şi simpaticii disidenţi, vreo 40 la număr, în frunte cu Tăriceanu şi Orban, au lăsat-o mai moale, oprindu-şi tirul la limita aluziilor şi reproşurilor. Culmea, această disidenţă chiar i-a convenit lui Crin Antonescu, fostul şi viitorul preşedinte al PNL dovedind astfel tuturor – măcar de faţadă – existenţa democraţiei în partid. O democraţie controlată până la sânge, ca să nu se propage, dar totuşi democraţie.
Un observator imparţial, dar neobişnuit cu avatarurile politicii dâmbovinţeano-levantine, ar spune că PD-L este un partid în creştere, iar lupta acerbă pentru putere survine ca urmare a mizei politice, cu tot cu ceea ce poate decurge din această miză. Şi acelaşi observator ar spune că partidul „încolonat” este un partid mic, „scăpătat”, care strânge rândurile pentru a mai salva ce poate fi salvat. Faptul că lucrurile stau exact invers nu este altceva decât oglinda perfectă a politicii româneşti, derulate de-a lungul a 23 de ani de democraţie.
Privind în urmă, să ne reamintim de diviziunea PDSR  în momente de opoziţie, de cea a ţărăniştilor, când se îndreptau inexorabil spre opoziţie, toate au fost ca urmare a luptelor interne, duse pe făgaşul scăderii popularităţii. Pe de altă parte, aceleaşi partide, cu doar un ciclu electoral în urmă (în urma divizării, desigur) aveau parte de Congrese liniştite, de unanimităţi, de lideri neconcurabili, de „încolonări”, adică tocmai caracteristicile de astăzi ale PNL. Respectând ciclul istoric, liberalii sunt pândiţi de aceeaşi soartă, dacă nu vor reuşi să se debaraseze de această meteahnă dâmboviţeano-levantină specifică politicii româneşti. Sau, ca să citez titlul unui film de excepţie, la liberali asistăm la … calmul dinaintea furtunii.

Recomandările redacției