de Victor Sava
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea Thomas Hobbes, englezul considerat ca fiind unul dintre părinţii filosofiei politice moderne, foloseşte celebra frază „bellum omnium contra omnes” (războiul tuturor împotriva tuturor) pentru a ilustra societăţile incipiente, lipsite de un contract social. În cadrul acestor societăţi aflate într-o continuă stare de război, argumenta Hobbes, beneficiile statului nu îşi puteau găsi locul.
Chiar dacă s-a demonstrat cu ajutorul arheologiei că acest concept introdus de Hobbes este istoric eronat, fraza cu pricina descrie o stare de fapt a societăţii româneşti. Mă refer la lipsa deprinderii de a colabora, a munci în echipă, ori a se asocia. Deşi expertiza mea depăşeşte rareori tărâmul arheologiei, sunt convins că în mai toate domeniile poate fi observată această caracteristică. Din acest motiv aş dori să împărtăşesc câteva dintre experienţele mele în legătură cu lucrul în echipă a arheologilor.
Pentru mine cel mai stringent aspect al lipsei culturii asociative la români se reflectă în imposibilitatea formării unor echipe în vederea studierii şi publicării cercetărilor arheologice recente din judeţul Arad. Dacă acum câteva decenii publicarea ştiinţifică a unei cercetări putea fi dusă la bun sfârşit de un singur arheolog, astăzi datorită volumului cercetărilor dar şi a evouţiei ştiinţifice este imposibil. Singura soluţie viabilă în vederea unui astfel de demers rămâne formarea unui colectiv de arheologi. Astfel am cerut ajutorul altor colegi din diverse centre universitare. Este de la sine înţeles că toată munca avea să se desfăşoare pe bază de voluntariat, deoarece nu exista posibilitatea obţinerii de fonduri pentru remuneraţia echipei. Aşa că, după îndelungi tratative, toată lumea a început cu mari speranţe şi în forţă. Toată treaba a durat cam două-trei săptămâni. Oamenii au venit în Arad, am început să lucrăm la unele proiecte de mai mică amplitudine şi când au terminat ce aveau de făcut pe aici au plecat. Mai rămânea ca munca să fie valorificată prin publicaţii ştiinţifice. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, deşi au trecut mai bine de trei ani. Ulterior, văzând deznodământul acestor proiecte m-am întrebat care ar putea fi cauza eşecului. Am ajuns la concluzia că de vină sunt absenţa finanţării şi insuficienta încredere în colegii de echipă.
Din ce am mai observat şi în cazul altor tentative asemănătoare este că absenţa, ori dezintegrarea unor colective de cercetare se datorează în bună măsură orgoliului exagerat şi suspiciunii permanente. Arheologii români sunt într-atât de orgolioşi încât toţi vrem să fim şefi. Întrebarea clasică la demararea oricărui proiect e: „Şi cine e şeful?” „Ooo nuu, ală habar nu are de arheologie!” Vrem să fim şefi de şantiere şi vrem să fim primi autori ai cât mai multor studii de specialitate. Suspectăm pe toată lumea că vrea să ne fure munca, iar după cum bine spunea un profesor de-al meu rareori vei vedea un arheolog să aprecieze munca altuia.
Deoarece nu am de spus nimic optimist asupra acestui subiect, pot preciza că în unele cazuri chiar îşi fură unul altuia munca şi sunt suficiente exemple de mari arheologi care nu ştiu meserie, ori scriu tot felul de prostii pseudo-ştiinţifice.

Recomandările redacției