Recomandare de vacanţă: „Ospăţul Babettei”, după o nuvelă de Karen Blixen

Poate că vara nu e cel mai bun sezon de văzut filme, dar e vacanţă şi majoritatea suntem mai liberi să facem ceea ce nu avem timp de obicei. Aşa că mi se pare cât se poate de oportun să vă invit la vizionarea unui film bun, care are pe deasupra şi calitatea de a aduce în discuţie un alt domeniu cât se poate de pasionant: arta culinară. Este vorba despre „Ospăţul Babettei”, o comedie dramatică în regia lui Gabriel Axel a fost realizat în 1987 după o nuvelă de Karen Blixen. Filmul relatează poves­tea Babettei, bucătăreasă într-un res­taurant renumit din Paris – Le Café Anglais. Babette fuge din calea represiunilor Comunei din Paris din 1871 şi se retrage într-o mică localitate da­neză, unde se angajează ca servitoare la două surori, ficele pastorului. Cele două surori, ajunse la vârsta senectuţii, se ocupă exclusiv cu acte de caritate, duc o viaţă cuviincioasă şi austeră şi refuză la început serviciile cuiva atârt de calificat. Doar că Babette vine la recomandarea celebrului tenor Achille Papin, cel care, printr-un joc al destinului, trăise în tinereţe o idilă platonică cu Martina, una din surori. Babette insistă să le servească fără plată pe cele două femei. Marea artistă culinară care până nu demult pregătea icre negre şi ale­gea şampanii din cele mai scumpe ajunge astfel să gătească peşte sărat şi să negocieze slănina cu băcanul din micuţa localitate. Babette nu pare deloc nemulţumită cu noua ei viaţă. Îşi cumpără, însă, un bilet de loterie, un bilet care, dacă se va dovedi câştigător îi va permite să se întoarcă în ţara natală. După ani de zile Babette câştigă potul cel mare, şi, spre surprinderea tuturor hotărăşte să-l cheltuiască organizând o cină în stil Le Café Anglais, o cină care să-l comemoreze pe pastorul localităţii şi care să-i aibă ca invitaţi pe foştii enoriaşi ai acestuia. Aproape întreaga acţiune a filmului se concentrează pe pregătirile pentru această cină şi pe cina în sine.
Generalul Löwenhielm este singurul care a avut ocazia, în tinereţe, să se bucure de calităţile gastronomice ale bucătăresei de la Le Café Anglais. Fără să ştie cine este autorul festinului, Löwenhielm recunoaşte cu voluptate fiecare fel servit, – bliniile Demidoff, prepeliţa în sarcofac sau şampania Veuve Clicquot – recunoaşte, de asemenea  calitatea vinului, şi face, pe tot parcursul cinei, comentarii favorabile mâncării. Vă invit pe dumneavoastră să vizionaţi filmul ca să aflaţi ce s-a întâmplat în continuare. Vă mai spun doar că un comentariu inspirat al acestui film se regăseşte în cartea scriitorului brazilian Rubem Alves, intitulată „Cartea cuvintelor bune de mâncat” şi apărută în româneşte la editura Deisis în 2007.