Ne tot ferim de o regionalizare a României, nu într-atât ca subiect mediatic, cât ca şi expunere administrativă, teritorială şi, mai ales politică. Dar, de câte ori are prilejul, clasa politică purcede la o divizare teritorială a României.
Deja s-a conturat o hartă a regionalizării voturilor, deja ardelenii merg pe mâna neamţului, regăţenii pe a lui Ponta, lupta se dă între grupuri divizate pe judeţe, regiuni şi accente ale aceluiaşi mesaj politic: hai să le luăm voturile!
Aparent, avem de-a face cu o opţiune politică, dreapta sau stânga, criptocomunism/ neocomunism versus liberalism/popul(ar)ism. În realitate, e vorba doar de foamea de putere şi tot ceea ce decurge din aceasta. Bunăstarea noastră, a oamenilor  de rând, vine undeva mai la urmă, ca parte a sloganului de cucerire politică, nicidecum ca deziderat de bază.
În fapt, şi aici e esenţa discuţiei, prin mesajele confuze şi antagonice, clasa politică nu face altceva decât să dividă societatea românească şi nu doar pe criterii strict politice sau de simpatie personală, ci chiar teritorial. Ardelenii nu vor un preşedinte „mitic”, iar regăţenii au o indigestie când aud de un preşedinte saş. De aici se întrevăd priviri piezişe, murmure şi încruntări, doar când se aude accentul diferit de cel cu care ne-am obişnuit unii cu alţii.
Mergând mai departe, ne mai miră pretenţiile celor din Ţinutul Secuiesc? Dat fiind şi specifiul etnic, pretenţiile secuilor nu mi se par deloc exagerate, din moment ce însăşi clasa politică girează o separaţie regională a României, bazată pe cultivarea urei între regiunile istorice. De fapt, nu doar Băsescu a cultivat discordia socială, ci toţi cei care au avut o influenţă politică, de la ’89 încoace, fie că s-au numit Iliescu (vă mai amintiţi celebrele îndemnuri adresate minerilor), Coposu, Năstase sau cine vreţi dumneavoastră…
În esenţă, politicienii ar putea fi acuzaţi de atentat la integritatea teritorială a României, de încălcare a Constituţiei (celebrul articol privind definirea statului român: unitar, indivizibil etc.) şi de multe alte lucruri. Toate li se iartă, în numele a ceea ce înseamnă libertatea de exprimare, campanie electorală şi alte asemenea „arme” care fac parte din arsenalul clasei politice.
Cred că, înainte de toate, trebuie să avem în vedere, fie că suntem simpli cetăţeni, sau cetăţeni mai „complecşi”, cum ar fi politicienii, interesul ţării. Nu vorbesc de un interes nuanţat, ci de unul direct, care priveşte România ca ţară. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Ucraina, ce se întâmplă în Scoţia, NU uitaţi ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie, luaţi aminte la Catalonia şi, mai ales, ţineţi minte tumultuosul secol XX, cu atâtea modificări ale graniţelor. Noua ordine mondială nu doreşte multe state puternice, preferă stătuleţe, mult mai controlabile decât ţări puternice. Noi, aici referindu-mă în special la politicienii noştri, încurajăm această posibilă divizare, ne dorim o fărâmiţare, doar pentru a ne atinge obiectivele proprii, mult prea mici pentru un sacrificiu într-atât de mare. Şi, din păcate, la nici 100 de ani de la Marea Unire, clasa politică propovăduieşte din ce în ce mai mult Marea Dezbinare. Totul pentru un mercantilism politic…

Recomandările redacției