Religii, credincioşi şi talibani

0
483

Într-un oraş occidental, cîndva capitală de imperiu romano-catolic de apus (refuz să spun că era Viena, aşa că-i ţin numele secret şi doar pentru mine), într-o zi de mare sărbătoare – a Sfintei Marii, cînd creştinii se-nchinau şi preoţii slujeau sacerdotal, pe treptele catedralei a urcat un purtător prezumptiv de turban. În marea de creştini care-o proslăveau pe născătoarea Fiului Tatălui, cel cu turban imaginar şi-a luat covoraşul de la subţioară, s-a aşezat aproape de uşă, s-a-nchinat lui Allah şi profetului cu faţa către Mecca, iar cînd închinarea i-a fost încheiată s-a ridicat şi-a plecat în pace. Nimeni nu i-a zis nimic; a fost lăsat în plata Domnului şi-n plata lui Allah. Printre cei care l-au văzut şi care i-au preţuit evlavia mă aflam şi eu.
Peste cîţiva ani, nu mulţi, într-o ţară în care Tomás de Torquemada şi Ignacio de Loyola au făcut istorie, într-un oraş al cărui nume are rezonanţe maúre (Alí Canté pare eponim sarazin chiar dacă nu-i), un musulman a suit treptele catedralei, şi-a desfăşurat covoraşul, s-a-nchinat cu faţa spre oraşul sfînt al credinţei sale şi s-a dus apoi într-ale lui. Nimeni nu i-a zis nimic. Eram acolo şi mărturisesc întîmplarea.
Peste alţi cîţiva ani, puţini, am întîlnit în ţara mea un musulman care s-a apropiat de-o biserică ortodoxă; s-a dus pînă la uşă ca să-şi aştearnă covoraşul pentru închinarea ritualică. Priviri piezişe şi murmure uşor de auzit l-au alungat. Grăbit să-şi împlinească închinarea, s-a oprit între două garaje de tablă din apropiere şi şi-a săvîrşit acolo datoria sacră.
L-am agrăit, ca să-nţeleg cîte ceva din cele multe pe care nu le-nţelegeam deşi făceam eforturi mari. Am aflat cu mirare că era acelaşi de la Viena şi de la Alicante. După o conversare de-o noapte lungită pînă-n zorii următoarei înserări, am aflat de la el că spre vîrful muntelui sînt multe cărări, că toate cărările duc acolo şi că toate se-ntîlnesc acolo. Într-un tîrziu, „păgînul” care credea-n Allah şi-n profet şi pentru care Dumnezeu era una din multele feţe ale Divinităţii mi-a spus calm şi moale: „Nu ne despart nici culturile, nici religiile, ci mîndriile şi prostia. Că Voltaire a fost un credincios profund, că fra Francisco de Assisi a fost musulman şi că Omar Khayamm a fost creştin nu pot înţelege doar cretinii – şi-s mulţi pe lumea asta”.
După alţi cîţiva ani, puţini şi-aceştia, s-a-ntîmplat nenorocirea din Paris – asasinarea graficienilor de la Charlie Hebdo care-l bălăcăreau pe profetul lui Allah.
Pe Mustafa nu l-am mai întîlnit. Nu ştiu dacă mai trăieşte şi unde. Ştiu însă că mi-ar spune la fel de moale, dar nu tocmai calm: „Ţi-am spus că-s mulţi cretini pe lumea asta…”, şi şi-ar desfăşura covoraşul ca să se-nchine Lui cu toată bucuria de care e-n stare.
Pot înţelege orice religie fără să practic vreuna, de la creştinism şi musulmanism pînă la democraţie (religie absurdă, fără nici un Dumnezeu, cu cîteva sacramente subţiri şi mai mult decît discutabile), dar nu pot înţelege fundamentalismul idiot al popilor şi-al credincioşilor. În cauză, cu ce-s mai breji talibanii libertăţii absolute de exprimare (sacrament al religiei numită pe nedrept democraţie), decît talibanii sacramentelor religiilor clasice? Şi eu, taliban fanatic al renunţării la fanatisme şi la talibanisme, cu ce-s mai bun decît ei?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.