Religii şi religie

N-am făcut niciodată secret faptul că-s la fel de departe de religia creştină ca şi de cea musulmană sau budistă, şi nici n-am să fac vreodată din asta un secret. Am credinţele mele adînci, însă le tac şi le trăiesc în mine însumi. N-aş putea trăi fără credinţe, fiindcă n-am cum să trăiesc fără mine.
Nu resimt deloc nevoia de-a avea vreo companie în credinţele mele, pentru că nu pot cere altuia să creadă ce cred eu, iar ce ştiu (diferit total şi profund de ce cred), poate şti oricine dacă-şi foloseşte cît de cît dramul de minte cu care a fost hărăzit.
Nici de biserică n-am nevoie, nici de moschee, nici de templu; mi-i îndeajuns să ştiu că mă suportă pămîntul şi că m-acoperă cerul.
Venit pe lume într-o familie de oameni profund religioşi şi creştini practicanţi, m-am trezit cu Biblia-n braţe din clipa-n care-am deschis ochii. Cartea asta mi-a fost Abecedarul; pe ea am învăţat buchiile, glasul mamii îndrumîndu-mă-n desluşirea încîlcelii căreia i se spune scris. Citirea şi scrierea – ce deprinderi dumnezeieşte de profunde şi diavoleşte de învăluitoare!
Am citit Biblia cu înverşunare, apoi am studiat-o aproape cu duşmănie, pagină cu pagină, cuvînt cu cuvînt, cu caietele-aproape şi cu plaivazu-n mînă – ca să-nţeleg. Simţeam că se-ntîmplă ceva, nu era foarte limpede ce, dar sporea progresiv, şi după o primă lectură de plăcere şi alte şaptesprezece de studiu, mi­nunea s-a înfăptuit: m-am descreştinat complet, iremediabil.
Aşa am descoperit eu Divinitatea: luptînd cu ea asemenea lui Iacob, cel luptător cu Yahweh la Betel, după ce şi-a tîlhărit fratele de dreptul întîiului născut şi-a fugit ca eroul şi-a dormit noaptea cu tîmpla pe bolovan.
În toată tărăşenia asta cu descreştinarea mea a fost doar un singur cîştig – unu’ singur, însă esenţial: am devenit OM!
Se poate dovedi cu maximă uşurinţă că religia în general, creştinismul în cazul nostru (românii sînt totuşi creştini într-o majoritate covîrşitoare, oricît ne-am suci şi ne-am răsuci după deget), are funcţie de educare. Nu voi nega asta, că aş păta memoria părinţilor mei şi pe cea a moşilor şi-a strămoşilor care mi-au spus că s-au păstrat curaţi „ca să nu ne bată Cel de Sus”.
Văd însă că religia, cea creştină în cazul de faţă (spuneam că românii sunt o populaţie creştină, nu?), a fost dintotdeauna mai mult formă decît conţinut, mai mult gol decît plin, mai mult spoială decît fundament. Făţărnicia-i la ea acasă, că-i făţărnicie să-ţi desenezi cu evlavie trei cruci pe chip şi-apoi să minţi sfruntat ori să răcneşti că ăl de nu-şi face cruce-i antichrist, cum făţărnicie-i şi să-ţi pleci genun­- chiu-n praf ca să te-nchini, apoi să neguţezi ca să-ţi iasă profit ţie indiferent de sărăcia altuia.
Creştinătatea ţării în care trăiesc a intrat în Postul Mare. Ce bine-ar fi dacă lucrurile-ar intra pe făgaşul normal şi şi-ar vedea fiecare de-ale lui: biserica de biserică şi de enoriaşi, şcoala de şcoală şi de elevi, guvernul de ţară şi de guvernaţi, iar eu de credinţele cu care-am să mă duc în mormînt mîine sau poimîine, sau cînd mi-o suna ceasul!