Restaurație?

România este mai săracă, românii sunt mai singuri, după trecerea în ne­ființă a regelui Mihai.
Ultimul monarh al României a fost o personalitate care prin forța împrejurărilor a marcat istoria României și a Europei în ultimii 70-75 de ani. Este ultimul rege și ultimul mareșal al țării, ultimul șef de stat din cel De Al Doilea Război Mondial rămas în viață, un șef de stat care a avut un rol hotărâtor în schimbarea cursului războiului prin întoarecerea armelor împotriva Germaniei hitleriste. Sunt încă multe voci care îl acuză că ar fi acționat pe la spatele mareșalului Antonescu, pe care l-ar fi trădat, în condi-țiile în care chiar acesta din urmă ar fi negociat încheierea unei păci cu Națiunile Unite, dar cert este că regele Mihai a luat decizia să ia taurul de coarne și să întoarcă armele împotriva lui Hitler. Ulterior avea să se convingă că Națiunile Unite l-au trădat, aruncând România în brațele Uniunii Sovietice, fiind forțat să abdice de reprezentanții noii puteri ajunși în România pe tancurile bolșevice.
Primul lucru pe care mi-l aduc aminte despre rege este ceea ce ni se spunea la orele de istorie, în școala primară. Era în a doua parte a anilor ’80. La lecția despre proclamarea republicii, învățătoarea care ținea locul învățătorului nostru ne spunea că regele nu făcea decât să frâneze progresul țării, astfel abdicarea lui a fost primită cu aplauze de întreaga națiune. Câțiva ani mai târziu, președintele american George Bush și liderul sovietic Mihail Gorbaciov stabileau la Malta soarta României după Ceaușescu, aruncând-o din nou în sfera de influență a Moscovei, așa cum s-a întâmplat cu zeci de ani înainte la Yalta. Și de data aceasta regele a fost uitat, conducerea țării fiind încredințată lui Ion Iliescu, omul Moscovei, pregătit cu ani și ani
înainte să fie succesorul lui Ceaușescu. Spun acest lucru în condițiile în care dacă cele două superputeri ar fi stabilit că România trebuie să redevină regat după căderea comunismului, lucrurile ar fi luat o altă întorsătură, mult mai favorabilă românilor, cred eu, cum altfel cred că s-ar fi întâmplat și dacă regele nu ar fi fost alungat din țară, când s-a decis să se întoarcă acasă, de Iliescu și clica sa de atunci. Personal cred că dacă am fi revenit la statutul de monarhie constituțională, am fi avut o țară mult mai stabilă și mai dezvoltată din toate punctele de vedere, pentru simplul motiv că Familia Regală ar fi fost deasupra jocurilor politice și ar fi putut arbitra mult mai corect luptele pentru putere dintre politicieni. În aceste condiții, nu am putut decât să aplaud reconcilierea dintre liderii politici ai țării (Ion Iliescu și Adrian Năstase) și regele Mihai, din anii 2000 și implicarea Familiei Regale în reprezentarea intereselor țării peste hotare. Pe cale de consecință, atacurile lansate ulterior la adresa regelui de președintele Băsescu mi-au lăsat un gust amar, după cum un gust la fel de amar îmi lasă și atacurile de acum ale unor tot felul de indivizi, printre care și jurnaliști, despre care presa scrie că sunt foarte apropiați de ONG-urile lui Soros și mișcarea Haștag Rezist. Dacă cineva îmi spune că miliardarul ungur de origine evreiască, care nu este văzut cu ochi buni nici în Ungaria, nici în Israel, este interesat doar de binele României, sunt în stare să îi spun în față că minte cu nerușinare, după cum sunt în stare să spun același lucru  și despre propagandiștii care susțin că ideea de monarhie în România a murit împreună cu regele Mihai. Nimic mai fals. Regele a stabilit că principesa Margareta este moștenitoarea sa, iar prințul Nicolae (nu spun fostul prinț sau fostul principe, pentru că din punctul meu de vedere Nicolae este prinț pin naștere) reprezintă și el o soluție pentru Mișcarea Monarhistă.
În plus, dacă aș fi Liviu Dragnea, un politician uns cu toate alifiile, condamnat cu suspendare în primă ins­tanță, chiar dacă pentru niște fapte demne de cascadorii râsului, dacă aș fi acum cercetat în dosarul Belina și în dosarul Teldrum și dacă aș simți că mi se apropie funia de par, astfel încât trimit tot felul de semnale că mă gândesc să mă folosesc de majoritatea parlamentară de care dispun pentru a-l suspenda pe președinte; dacă aș fi Călin Popescu Tăriceanu, cu un dosar făcut de DNA pentru a mi se închide gura și tot un adversar neîmpăcat al președintelui, aș decide să rup pisica o dată pentru întotdeuna, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că PSD și aliații săi nu prea au șanse să câștige func­ția supremă în stat. Cum Republica a fost instaurată fără niciun fel de referendum, poate fi abrogată printr-o metodă similară. Un prim pas ar fi suspendarea președintelui, urmat de transformarea Parlamentului în Adunare Constituantă, care să decidă schimbarea formei de guvernământ. Ulterior, Senatul și Camera Deputaților ar putea să se întrunească din nou, să constate vacantarea tronului, prin decesul regelui Mihai și să o proclame regină pe Margareta sau să-l proclame rege pe Nicolae, în funcție de negocierile care ar trebui să aibă loc. Astfel, cei doi președinți ai Parlamentului ar putea să intre în istorie, dacă ar avea curajul și determinarea să ia o astfel de hotărâre și să le fie iertate toate greșelile, pentru că nu cred că va mai fi nimeni interesat de niște dosare de drept comun ale unor oameni care au viziunea necesară să schimbe istoria României, făcând totodată o reparație istorică Familiei Regale.
Tare mă tem însă că nici Dragnea, nici Tăriceanu nu sunt adevărați bărbați de stat, că nu prea sunt în stare să vadă dincolo de propriile interese astfel încânt nu vor face nimic pentru repararea unei nedreptăți făcute de comuniști, la care mulți alții au devenit complici.