teatru1

      Duminică seara, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din  Arad şi-a deschis în forţă stagiunea Atractivă şi Activă 2014-2015 (numită „TeATRuACTIV”), ce se anunţă încă de pe acum o  surpriză de proporţii.

     Spectacolul ce marchează începutul de toamnă teatrală este „Reunificarea celor două Corei”, prezentat în premieră publicului arădean. Textul care a stat la baza montării îi aparţine neconvenţionalului  scriitor francez contemporan Joël Pommerat, cunoscut pentru luciditatea scriiturii sale;  regia este orchestrată de tânărul regizor Radu Alexandru Nica, doctor în teatru, nominalizat şi câştigător UNITER, colaborator fidel al prestigiosului Teatru Naţional „Radu Stanca” din Sibiu.

    Textul comprimă în jur de 20 de momente dramatice, cu dimensiuni atât de diverse pe cât este atmosfera acută pe care o induc: un mozaic de povestiri la baza căruia stă ca fir roşu dragostea, cu faţetele sale contondente (de această dată).

       O femeie decide să  divorţeze din cauza decesului iubirii, căsnicia sa fiind o ficţiune de ani şi ani de zile. Alte două femei nu se pot despărţi până când una nu îşi recuperează ceea ce i-a luat cealaltă: timpul şi resursele investite în ea. Un bărbat se întoarce după zece ani să îi spună adio fostei soţii, ca să o poată uita.  O femeie îşi uită bărbatul şi trebuie să îl reinventeze în fiecare zi, făcând jocul acesta inedit pentru ea şi exasperant pentru el. Un bărbat se sinucide, în timp ce fosta soţie visează la reconciliere. O prostituată face notă discordantă şi îl iubeşte fără tarif pe un preot ce îi este client, însă pusă în faţa unei decizii unilaterale, observă că iubirea trebuie răsplatită cumva. Un bărbat sărută toate fetele dintr-o familie, ceea ce generează o gelozie colectivă distructivă, ducând la boicotarea nunţii cu una din surori. Avem şi un cuplu patologic de înstrăinat, care nu se poate identifica decât prin copii şi, în lipsa lor fizică, îi proiectează mental. Prietenia veche dintre doi bărbaţi eşuează inopinat din cauza rememorării unei antipatii şi mai vechi, îngropată în negura anilor. Iubirea unui profesor faţă de elevul său timorat şi labil este speculată negativ de părinţii copilului. Un medic calcă linia de marcaj impusă de propria-i deontologie, deşi o face doar din empatie faţă de fragila sa pacientă.

       Acestea sunt doar unele din multele scheciuri ce compun tabloul absurd al unor iubiri de facturi bizare, care alunecă inexorabil înspre un element  disolutiv. Poate pentru prima dată pe scena teatrului nostru iubirea este disecată într-o cheie  extrem de raţională, înlăturându-se romantismul care, de fapt, nu o caracterizează pe termen lung. Studiile de caz se desfăşoară în faţa unui public-judecător aflat în buza spaţiului de joc, chemat fiind să propună o soluţie particulară fiecărei prezentări aparent imposibil de gestionat moral (cel puţin nu de către actanţi). Situaţiile sunt de multe ori critice, dar corelarea lor cu elementul contemporan forţează ieşirea spectatorului din pasivitate. Mâine ţi s-ar putea întampla şi ţie exact acelaşi lucru, eşti obligat moral măcar să anticipezi o posibilă reacţie. Trecerea de la o secvenţă la următoarea se execută cu bisturiul, niciodată nu te poţi afunda lejer în scaun. Caracterul de teatru-film grefat pe teatru social impune decizii instantanee măcar din partea publicului, ca o ironie la adresa personajelor ce prelungesc nepermis cangrenarea a ceea ce ele numesc „iubire”. Regizorul Radu Nica nu foloseşte măsuri anti-şoc sau anestezii de bun-simţ pentru public, astfel că adrenalina sălii creşte proporţional cu tensiunea dramatică, iar limbajul iscusit formulat operează el însuşi pe cord deschis. Eşti forţat la adoptarea unei optici penetrante de înţelegere a Răului prezent într-o iubire iniţial Bună, eşti pus în faţa unor decizii dureros de răvăşitoare.

       Scenografa Ioana Smara Popescu imaginează un podium de modă alb, rece, impersonal,  delimitat la ambele capete de mai multe „perdele” cu franjuri, stabilind clar câmpul de luptă pentru personaje. Spoturile de lumină pulsează în extreme, când într-o lumină forte, orbitoare, ce pune sub microscop trăirile personajelor, când într-o semiumbră ce potenţează misterul şi absurdul calupurilor de dramă. Elementele decorului mobil se schimbă la fiecare nouă secvenţă, cărate fiind cu anevoie de personajele şi aşa împovărate de durerea de-a (nu) (mai) iubi, precum pietrele  din Mitul lui Sisif. Conceptul video, realizat de Mihai Păcurar sporeşte caracterul filmic al acestui tip de regie, marcând totodată, pe alocuri, subtile ironii (cum este păpuşa Barbie). Coregrafia bine articulată ritmic îi aparţine lui  Florin Fieroiu, unul dintre cei mai importanţi dansatori şi coregrafi din peisajul artistic românesc, în timp ce coloana sonoră marca Vlaicu Golcea impactează prin elementul dark, de morgă. Corul sumbru de voci din final cântă prohodul fragmentelor de viaţă eşuată, ducând la paroxism iadul iubirii.

       „Reunificarea celor două Corei” reuneşte pe scena sălii studio opt actori arădeni (Carmen Vlaga Bogdan, Zoltan Lovas, Cecilia Donat, Ioan Peter, Dorina Darie Peter, Mariana Tofan Arcereanu, Alina Danciu), iar invitat special este Ovidiu Crişan, actor clujean ce face deja corp comun cu trupa arădeană, având în vedere că revine pentru a treia oară în Arad. Ţin să evidenţiez în special rolurile excelent interpretate de Carmen Vlaga Bogdan, actriţă care în ultimii ani a devenit opţiunea sigură şi repetată a multor regizori care ajung să monteze în Arad, datorită capacităţii sale neobişnuite de a face o diferenţă uriaşă şi de a sparge orice expectative ale publicului. Nu pot să nu amintesc şi o graduală maturizare artistică a Ceciliei Donat, o surprinzătoare prezenţă scenică a lui Andrei Elek (ce se află într-o formă fizică şi vocală de zile mari, având pentru prima dată şansa de a da frâu liber pe deplin talentului său muzical pe scena teatrului).

       Viaţă lungă acestui spectacol !

Recomandările redacției