Revelaţii (III)

„… La finca de papá?”
Zice-se că istoria-i o tîrfă – dar nu-i adevărat; ea-i o damă bine şi de caracter, numai că istoricii o tîrfuiesc de-i merg fulgii, aşa că tot ei îi spun curvă după ce-o siluiesc precum pe-o duduie de bordel. Oamenii de rînd, vulgul cum ar veni, cum să-i spună istoriei altfel dacă tocmai cei care-n tractire îi umblă pe sub fuste zic despre ea că-i prostituată?
Eu cred în istorie, dar aproape deloc în istorici.
Istoria asta-n care cred zice că Francisco Franco, Hitlerul şi Stalinul şi Antonescul Spaniei, a avut un singur copil, o fată; o chema (şi-o mai cheamă, că trăieşte-n secunda asta-n care scriu), María del Carmen Ramona Felipa María de la Cruz Franco y Polo; prescurtat: Maria.
Pe cînd Maria era studentă prin America iar tătînele-i era mare mahăr al Spaniei prin Spania, un grup de studenţi discutau pe coridorul universităţii despre Spania. Trecînd pe lîngă grup, Maria a auzit vag numele ţării sale rostit de-un june student şi acneic, aşa că, în calitate de fiică a tatălui său, s-a-nţepenit în mijlocul vorbăreţilor şi-a exclamat cu maximă şi indicibilă candoare: „España? La finca de papá?”. (În spanioleşte, respectiv castellano, că spaniolă propriu-zisă nu există, finca nu este echivalentul substantivului românesc Filarmonică, ci totuna cu filarmoniceasca moşie, după cum papá nu-nseamnă nici episcop al Romei, nici frate arhitect, ci cu totul altceva). De-aş şti măcar o boabă din limba lui Miguel Hernandez sau Ortega y Gasset, sau dacă fata lu’ Franco ar fi fost româncă verde, aş traduce zicerea ei cam aşa: „Filarmonica? Moşia lu’ a noastră?”.
A fost lung excursul, da’ las’ c-ajungem imediat şi pe tarlaua revelaţiilor, dragii moşului dragi, adică uite c-am ajuns deja odată cu traducerea; e vorba despre finca şi despre fincaşi, adică despre feudalism, feude şi feudali.
O primă revelaţie ar fi aceea că nu doar Spania a fost în situaţia de „moşie a lu’ tata” (respectiv a cuiva anume, definit prin prenume, nume şi titlu atîrnat ca zurgălău în vîrful cozii), ci şi alte ţări deloc spaniole. O revelaţie secundă ar fi aceea că nu doar ţări, ci şi componente ale ţărilor au fost şi mai sînt încă („şi-or fi cît neamul românesc!”), „moşia lu’ tata”; bunăoară judeţul Vrancea, care-i o halcă de Românie, e moşia oprişană a cuiva (tată de copii şi el), sau Teleormanul, tot ciosvîrtă de patrie, care-i moşie drăgneană a altcuiva (şi chiar dacă moşierul are atestat de infractor „la purtător”, deci „cu suspendare”, el rămîne parlamentar, deci îmi face legi şi-mi porunceşte să le respect, că altfel vin peste mine arnăuţii şi spahiii infractorului şi-mi bagă-n cap şi minţile, şi legile, da-mi golesc buzunarele şi mă bagă la zdup fără suspendare, că eu nu-s moşier, deh!).
În privinţa Aradului, vezi bine, revelaţiile-s multe şi pline de-nţelesuri teleologice greu de-nţeles (dar nu imposibil de priceput). O revelaţie anume mă interesează aici şi acum, şi despre ea o să scriu: Filarmonica, instituţie românească publică, dar funcţionînd ca „finca del hermano mayor gobernada por el hermano menor” sau viţăvercea, nu-i nici clar, nici limpede. Oricum ar fi şi-a oricăruia ar fi, în traducere liberă şi prescurtată este-aşa: moşia lu’ Văcean. Că Filarmonica-i moşia numitului şi amintitului nu-i deloc o noutate, dar a căruia, totuşi, că-s doi: doctorul (menor), şi arhitectul (mayor)? Acu’ arhitectura n-are-n comun cu muzica decît simfonia structurilor, că zidăriile şi armăturile n-au nimic muzical în ele, da’ fratele arhitect are ceva-n comun cu Filarmonica din moment ce-i prin biroul menegeărial aproape la fel de des ca doftorul. Să presupunem însă că el hermano arhitect (mayor), n-are-n comun cu moşia filarmonică decît fratele menegeăr (menor), că n-are-a face nici în clin şi nici în mînecă cu muzichiile, că prin biroul managerialo-doctoral nu face altceva decît să arză gazu’ de pomană ca să-şi ţiie frăţiorul de mînă spre-a-l ajuta să-nveţe paşii menegeăriatului, şi să revenim la „ăla micu’”, moşierul cu filarmonică moştenită din moşi-strămoşi iluştri, dar necunoscuţi.
(va urma)