Prin târgurile şi oraşele Spaniei, prin metropolele Franţei şi Italiei sau prin burgurile Austriei, Elveţiei şi Germaniei încep să prindă contur mai multe comunităţi ro­mâneşti, de sine stătătoare. În cifre cât de cât oficiale, vorbim despre peste trei mili­oane de români. Nu ne referim aici la etnia rromă, care necesită o cu totul altă abordare şi care reclamă o responsabilitate asumată de către toate statele Uniunii Europene. Ne referim la românii din toate colţurile ţării, care au ales să lucreze şi să se stabilească – fie provizoriu, fie pe termen lung, sau chiar definitiv – în occidentul bătrânului nostru continent. Este vorba despre „esenţa” populaţiei active – între 20 şi 55 de ani – oameni cu o mare putere de muncă, dar şi cu o calificare profesională reclamată de către angajatori. S-a dus vremea „căpşunarilor” sau a celor cu activitate sezonieră şi, spre marea noastră bucurie, românii au devenit mai selectivi în ceea ce priveşte alegerea ţărilor de destinaţie, precum şi a muncilor pe care trebuie să le presteze. Cei mai mulţi dintre compatrioţii noştri au ales să-şi aducă lângă ei şi familiile, astfel că închegările de comunităţi româneşti despre care vorbeam în preambulul comentariului începe să devină o realitate cât se poate de palpabilă. Votul de la recentele alegeri prezidenţiale a contribuit enorm la recâştigarea prestigiului nostru naţional în ochii opiniei publice internaţionale, iar occidentalii au început să-şi reconsidere poziţia faţă de români. Au conştientizat şi ei, în sfârşit, că au de-a face cu unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, creştinat cu mult înaintea celor mai mulţi dintre „apuseni” şi care vorbeşte o limbă de factură latină. În plus, un român cât de cât sănătos la minte reuşeşte să înveţe limba spaniolă, italiană sau franceză în cel mult şase luni de la venirea în ţara cu pricina şi manifestă o atitudine civică cel puţin pe măsura băştinaşilor. Fireşte, sunt şi excepţii, dar acestea nu fac decât să întărească regula. Revenind în ţară, prin eforturile extraordinare ale DNA-ului, ale Justiţiei în general şi ale serviciilor speciale, în mentalul colectiv românesc a început să prindă contur o atitudine civică nemaiîntâlnită până acum. Corupţia reprezintă un flagel de blamat, iar politicienii şi cei dovediţi că şi-ar fi însuşit fo­loase necuvenite nu se mai bucură de încrederea cetăţenilor. Formaţiunile politice româneşti se găsesc în faţa unui examen extraordinar de important de trecut în ceea ce priveşte primenirea propriilor rânduri, detaşarea de „elementele” corupte sau compromise şi punerea în prim-plan a unor personalităţi credibile în ochii electoratului. Votul prin corespondenţă trebuie să devină o certitudine, iar milioanele de alegători din diasporă, împreună cu cei rămaşi acasă, vor constitui „sâmburele sănătos” pe care se va clădi România modernă de mâine. Este România bunului simţ, aşa cum o putem observa în toate satele româneşti din Banat, Ardeal, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Basarabia, Bucovina sau de pretutindeni de prin Balcani.

Recomandările redacției