Un incendiu nenorocit într-o tavernă bucureşteană a fost de-ajuns pentru a şterge din viaţă zeci de vieţi şi-a trimite-n spitale, în vecinătatea imediată a morţii, alte aproape 150 de fiinţe umane. Atît a fost îndeajuns: un foc izbucnit de la o scînteie – şi ţara-ntreagă s-a scoborît în bernă.

S-au mobilizat pe sticlă, pe hîrtie şi-n virtual, forţe impresionante care-şi manifestă solidaritatea cu familiile celor săvîrşiţi din viaţă şi cu suferinţele celor rămaşi mutilaţi de sinistru. Se fac analize, se descoase întîmplarea, se caută vinovaţi şi se cere pedepsirea lor exemplară.

În privinţa solidarităţii, trebuie că eşti de piatră, mineral, ca să nu-ţi tremure sufletul la asemenea tragedie, să nu te revolţi pînă la punerea mîinilor pe par şi apăsarea pe trăgaci; cam ăsta-i sentimentul care mă-ncearcă acum – şi iertat să fiu, dar la viaţa mea am văzut hidoşenia morţii întipărită în mod absurd, din motive neverosimile, pe chipuri tinere şi mai puţin tinere a sute de oameni, că doar şantierele mai dau cimitirelor atîta populaţie cît un război.

Aşadar ţara-i în bernă şi peste sufletul meu s-a-nstăpînit o toamnă cernită ca o basma pusă peste ochi la ceas de execuţie.

Eu sunt în doliu, ba chiar eu sînt un doliu – şi din mijlocul negrului care-mi drapează starea îmi las lacrăma să urle bezmetică-n pustiu, aşa că strigă, lacrămă a mea, că nimeni nu te-ascultă, nici o ureche nu te-aude, deci nimic nu se va schimba!

Morţii şi răniţii din sinistrul de la Bucureşti sunt rezultatul strălucitor al construcţiei sociale începută-n decembrie 1989, în ziua de Crăciun, cu două asasinate – zi de la care-au trecut, iată, aproape 26 de ani – dar nimeni nu spune asta! Nimeni nu spune că de 26 de ani România e-n bernă. De 26 de ani ni se-ndrugă minciuni pe care, vai!, le credem, şi tot de 26 de ani tragem ca vitele-n jug spre bunăstarea celor care ne mint. De 26 de ani s-a dat liber lăcomiei groteşti şi tot de 26 de ani lacomii patriei şi-ai planetei se ghiftuiesc cu neruşinare din sudoarea noastră. De 26 de ani se fac legi în doru’ lelii, cîte două-trei-patru-cinci pe-aceeaşi temă şi care se bat cap în cap ca să scape cine trebuie şi care să ţină-n frîu prostimea multă. De 26 de ani se fură-n draci – şi cînd hoţu-i prin cu sacu’ de bani s-apucă să urle că-s bani dintr-o veche datorie pe care-o avea de recuperat. De 26 de ani judecători plătiţi regeşte dau sentinţe după ureche, adică după cît dai sau nu dai – iar dacă n-ai ce da înfunzi puşcăria sau rămîi cu deştiu-n gură, că dreptatea costă, ce dracu’!

De 26 de ani România e-o ţară a bocetelor neauzite, a plînsului fără speranţă, a blestemelor din deznădejde. De 26 de ani România-i un incendiu care ne arde epidermele sufletelor, sinistru generat de lacomii ţării şi de lacomii lumii. De 26 de ani trăim în bernă şi în beznă, orbecăind pe cărări care ne duc la dezastru.

De vină pentru tragedia de la Bucureşti e-ntreaga clasă politică: legislativ, guvern, administraţie. De vină pentru tragedia de la Bucureşti e-ntreaga tagmă a juriştilor: judecători, procurori, avocaţi. De vină pentru tragedia de la Bucureşti e, deasupra a orice altceva, un model ticălos de organizare socială în care nimeni nu dă socoteală (dacă-i bine orientat), şi fiecare face ce vrea (dacă are spate). Ăsta-i capitalismul care ni s-a-ndesat pe gît cu făcăleţul „democraţiei”: bani, cît mai mulţi bani în buzunarele lor, iar dacă se-ntîmplă vreun sinistru nu-i nimic: coboară drapelele-n bernă, îşi schimonosesc feţele-a doliu, leagănă colive, mai scot o lege dură dar inoperantă şi-apoi jubilează în dosul uşilor închise cam ce-a jubilat prezidentul marinar: „Un fleac: i-am ciuruit!”.

Trezeşte-te, popor român! Au nu vezi cum te duc încet şi sigur spre abatoare-n care miroase-a fum, a pucioasă şi a iad?

Recomandările redacției