Românnia – adică ţara lui Iohannis – este un proiect de ţară minunat, pe care câteva milioane de români au îndrăznit să-l viseze şi să-l impună, prin vot, tuturor cetăţenilor patriei. La polul opus se găseşte „Românica”, un alt proiect de ţară, în care corupţia, incompetenţa şi inconsecvenţa se manifestă în largul lor. Tranziţia despre care tot vorbim în ultimele două decenii şi jumătate este, în realitate, un parcurs istoric între Românica şi Românnia, la capătul căruia putem vorbi despre mult-visata România – acest ideal naţional configurat în chip minunat de către marele nostru poet Mihai Eminescu: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”. Fireşte, pentru împlinirea acestui deziderat aveam nevoie, ca de apă, de Klaus Werner Iohannis. Adică de un preşedinte fără neamuri compromise prin fel de fel de afaceri necurate şi fără încuscriri dubioase, generatoare de obligaţii penale. Adevărata schimbare a Românicii nu se poate face altfel, decât de sus în jos, la fel cum au procedat japonezii atunci când şi-au scos ţara din medieva­litate şi de sub tirania samurailor. În ceea ce ne priveşte, după 1989 am ratat aproape toate oportunităţile de îmbunătăţire a climatului democratic de la noi din ţară, iar dacă n-am fi fost primiţi în NATO şi în Uniunea Europeană, am fi întâmpinat centenarul Marii Uniri în condiţii similare cu cele ale ucrainenilor. Nu sunt vorbe goale, iar dacă analizăm ceea ce se petrece cu retrocedările, cu aplicarea legilor funciare, cu privatizările sau cu procesele de corupţie de la nivel înalt, atunci singura etichetă pe care am putea-o pune perioadei 1989-2014 ar fi una cât se poa­te de simplă: re-feudalizarea României. Am legiferat cea mai proastă lege a retrocedărilor din Europa, am făcut cele mai neisprăvite privatizări şi am ales, democratic, cea mai coruptă clasă politică din lume. Ajunseserăm, pur şi simplu, pe marginea prăpastiei. Iată de ce proiectul „Românnia” devine un proiect de ţară salvator, în jurul căruia trebuie să se adune toţi oamenii capabili să facă ceva bun pentru propăşirea patriei. Cât despre politicienii care se gudură pe lângă acest pro­iect şi-l privesc ca pe o nouă opor­tunitate de „afaceri”, aceştia trebuie să răspundă la o singură întrebare: cât impozit au plătit pentru averea pe care o deţin? Atât pentru cea din dreptul propriului nume, cât şi pentru cea dosită sub numele pă­- rinţilor, bunicilor, fraţilor, surori­lor, cumnaţilor, cuscrilor, naşilor, finilor etc. Abia apoi vine întrebarea a doua: ce ştiţi să faceţi?

Recomandările redacției