Untitled-1Cartea de față, „Rugăciunea nefericiților“ a lui Gabriel Petru Băețan este a doua sa carte, apărută recent la prestigioasa Editură „Eminescu“ din București.
În recenzia apărută la apariția primei sale cărți, „Iluzii în ambalaje de carne“ spuneam despre Gabriel Petru Băețan că este un introvertit, un singur printre prieteni.
Parcurgând cartea „Rugăciunea nefericiților“ constat că și în aceasta poetul a rămas un același introvertit, dar de data aceasta nu mai este singur, ci și-a luat ca ortaci dragostea și chiar poezia însăși cu care conviețuiește deloc pașnic, tern sau comod. Dimpotrivă, această conviețuire îi provoacă neliniști pe care deși încearcă să le depășească, acestea, neliniștile se adâncesc, lasă urme, cicatrici. Este preţul plătit de poet pentru a atinge catharsisul, fericirea.
De altfel, tematica principală a cărții este chiar dragostea; dar nu numai acea dragoste provocată de carne, ci, zic eu, ci şi despre o dragoste superioară, îndreptată spre esența vieții, spre Poezie.  Acea poezie care reprezintă, de fapt misterul creației, căutând să explice „Ars poetica“: „dar eu nu sunt decât un poet,/ceea ce construiesc în cuvinte/se dărâmă înăuntrul meu,/ceea ce redescopăr prin scris/depășește cu ușurință orice Lume Nouă“ (Paralelism liric). Sau: „mă întorc la poezie/așa cum se întoarce un copil/neadaptat la fericire/în pântecul mamei (Întoarcerea la poezie).“ „Am dat cuvintele jos de pe cruce/și le-am curățat de lacrimi“ spune poetul în poemul „Cineva trebuia să o facă și pe asta“, adâncind raportul dintre poezie-dragoste și eul poetic, creatorul de iluzii sufletești.
Iubirea poetului e plenară, vizibilă, chiar afișată, trufașă, ca un spectacol la care poate asista oricine, e o iubire declarată public, chiar impudică: „Când Soarele își trăgea cortina peste zi/patul nostru conjugal/devenea o sală de teatru (Sala de teatru)“; „măsura trupului tău gol/a rămas în podul palmelor mele/ascunsă adânc în epidermă (În căutare de vise)“. Nu e mai puțin adevărat că dragostea poetului este și filială, o dragoste exprimată neechivoc, prin cuvinte directe, sensibile, inspirat îmbrăcate în pastelul vârstei sale tinere, vezi „Livada cu suflete înflorite“ şi „Degetele lipsă“.
Nefericirea autorului vine, din nou, din singurătatea dureroasă, singurătate trăită în mijlocul mulțimii, printre entități care nu-l înțeleg și nu-i împărtășesc soarta: „nici mama mea, singură­ta­tea,/nu mai are gust de lapte (Întrebări pentru suflet)“; „am învățat să nu mai am nevoie de nimeni altcineva/în afară de poezie (…) tocmai de aceea nu e bine să te uiți prea des în oglindă“ (Am învă­ţat să fiu singur).
Limbajul folosit de Gabriel Petru Bă­ețan e unul simplu, nesofisticat, deși uneori folosește argoul, dând sens peiorativ imaginii, ca o autoironie: „vom săruta întotdeauna gurile care ne mint/în detrimentul străinarului din piept“ (Amanţii himerelor) sau folosind un limbaj specific, pentru a crea imagini semnificativ vi­zuale: „o pictură sfumato/pe chipurile noastre/de carton (Chipurile de carton)“. Alteori, tonul folosit de poet este unul hâtru, intenţionat sau nu autoironic, folosind comparații banale, voit comune: „Tu ești metropola mea“, „tu ești primăvara mea,/ cu pielea ta albă ca floarea de cireș“.
Aşadar, „Rugăciunea nefericiţilor“ este o carte care relevă şi confirmă valoarea unui poet adevărat, sensibil şi de viitor, căci cu siguranţă Gabriel Petru Băeţan este un nume adevărat în lirica românească actuală.
Îi aşteptăm cu interes cărţile sale viitoare.

Recomandările redacției