Despre Radu Beligan se vor scrie de-acum mii, zeci de mii de cuvinte. Poate nu în prezentul imediat, dar în timp sunt sigur că aşa va fi. Cu riscul de a nu vedea adevărata dimensiune, dar cred că Beligan rămâne o personalitate a lumii, un „monstru sacru”, cum le place actorilor să li se spună. Şi asta nu doar pentru longevitatea lui…

mi-au sărit azi în ochi câteva cuvinte de-ale acestuia. Spuse nu ştiu când şi nici în ce context. „Mergeam cu vaca cu picioarele goale. Imaginaţi-vă că băiatul acesta a luat masa cu Regina Angliei”. Nimic mai adevărat. Este povestea unui om care a pornit de jos şi a ajuns în cartea Recordurilor, drept cel mai longeviv actor de teatru. O să spuneţi că şi Ceauşescu a pornit de jos, că şi Ceauşescu a fost în caleaşcă cu Regina Angliei. Da, dar în cu totul altă conjunctură, a unei imposturi politice. Beligan a făcut totul cu migală, cu artă şi cu recunoaştere internaţională.

Nu trebuie să vedem la Radu Beligan doar longevitatea – în vârstă şi în actorie – ci şi ceea ce a lăsat în urmă, pentru câţi a fost exemplu. Marii actori ai României se sting încetul cu încetul, epoca lor e pe cale să apună. S-au dus, rând pe rând, Toma, Amza, Dem, Jean, Puiu, Iurie, ca să amintesc doar pe cei câţiva cu nume – şi mai ales prenume – de referinţă. Au plecat şi Iordache sau Dinică, dar nici Arşinel, Piersic, Papaiani sau Caramitru nu mai sunt chiar aşa de tineri. Dar, prin grija acestora, vine ceva din urmă. Sau, mai precis, câţiva actori tineri sau deja consacraţi. Radu Beligan e unul dintre acele exemple care a deschis apetitul multora pentru actorie. Radu Beligan a fost un profesor prin execelenţă.

Să ne uităm puţin la sport. Ilie Năstase a împlinit 70 de ani. Hagi, Lipă sau Nadia au trecut de 50 de ani. În schimb, oricât s-ar strădui aceşti profesori – şi se străduiesc – pare-se că nimeni nu prea mai vine din urmă. Mai răsare câte-o Simona, câte-un Bute (chiar dacă a mai îmbătrânit), dar în rest? Gimnastica nu mai e ce-a fost, canotajul sare din dopaj în dopaj, handbalul feminin e acum puţin pe culme, dar am impresia (vecină cu pesimismul) că nici în această zonă nu mai vine nimic. Sportul românesc o ia la vale din ce în ce mai rău! Şi totuşi, actoria mai trăieşte. Poate suferă uneori, dar „buchetul” de premii câştigate la diferite Festivaluri de prestigiu arată că cinematografia arădeană are prezent şi viitor. Iar merite au şi actorii mai în vârstă, inclusiv Beligan.

Spuneam că numele lui Radu Beligan va dăinui. Poate că nu va avea atât ecou peste câţiva ani precum un Cioran, Brâncuşi, Eliade, Ţuţea, Ionesco, Racoviţă sau Paulescu. Poate nu va fi atât de „spumos” ca legenda lui Dracula. Poate că nici nu am, de fapt, dreptate şi că în cinci-zece ani numele lui Beligan se va stinge, căzând şi el în uitare ca atâtea mari legende. Poate! Doar viitorul poate să infirme sau să confirme, dar pe măsură ce tehnologia se dezvoltă, cred că la un simplu search pe google oricine va putea să vadă viaţa şi cariera maestrului Beligan. A mai murit un mit, dar cred cu insistenţă că va dăinui…

P.S. Nu pot să închei fără să expun întreaga afirmaţie a maestrului Beligan, ciuntită puţin la începutul materialului: „Un secol care a trecut ca o zi. Timpul este o glumă proastă a unui calendar pe care nu îl recunosc. Îmi place să spun că am acumulat tinereţi succesive. Copilul care mergea desculţ cu vaca e parte din mine, alături de bărbatul matur care a luat masa cu regina Angliei”.

Recomandările redacției