Ar fi trecut neobservat din partea mea gestul ministrului de Externe al Ungariei, care a interzis angajaților Ministerului de Externe – în cea mai mare parte cu rang diplomatic – să participe la acțiunile oficiale organizate de statul român în cinstea zilei de 1 Decembrie, dacă mai mulţi apropiaţi, români – pentru că am şi apropiaţi maghiari, nu mi-ar fi reproşat că nu scriu nimic despre acest episod. În primul rând nu mă interesează ce părere au ungurii despre ziua ţării mele, pot să o sărbătorească în ştreang dacă aşa le cade bine, iar apoi înainte să discutăm despre nesimţirea maghiară ar trebui să discutăm puţin şi despre nesimţirea noastră, a românilor. Adică, la ce ne-am fi aşteptat? Cât de cinici putem fi? Cineva să te bată măr, să te ţină sub papuc, să se uite de sus la tine, să fie mai mare decât tine, să fie mult mai dotat decât tine, să îi iei ceva, iar apoi să mai ai şi pretenţia ca ăla să fie încântat. Ba mai mult, vrei ca în ziua în care l-ai făcut să sufere cel mai mult, zi pe care tu ţi-ai ales-o ca zi de naştere, să sărbătorească alături de tine. Ia să fi avut noi ca zi naţională a României orice altă dată din calendar, în afara celei de 1 Decembrie, să vezi cum ar fi dansat ungurii alături de noi şi ne-ar fi urat La mulţi… anuri.
Ziua de 1 Decembrie reprezintă pentru absolut toţi românii o zi de mare sărbătoare. Însă la unguri sentimentul este total inversat. Pentru ei această zi este cea mai neagră. Noi nu putem schimba asta, nu ne interesează şi bineînţeles că nici nu vrem. Dar, fără nici un fel de cinism, hai să ne bucurăm pur şi simplu de ziua noastră. Singuri. Nu am nevoie de rânjetul ungurului sau de dansul lui pe masă. Nici nu am chef să îi văd moaca tristă atunci când eu mă simt bine. Dar nici nu pot să am pretenţia să îmi zâmbească frumos şi să se bucure alături de mine în cea mai neagră zi a vieţii sale de frustrat. Şi ca să îi dăm cezarului ce i se cuvine, ungurul are toate motivele din lume să ne urască. Transilvania nu a fost a lui de la început, dar a fost ceva timp după aceea. Înainte de cucerirea ungurilor, acest pământ era ocupat de nişte opincari semisălbatici, dar care, spre disperarea celor veniţi din Asia Mică, vorbeau aceeaşi limbă cu cei din Moldova şi Ţara Românească. Dar cu toate acestea, ungurii au fost cei care, este adevărat într-o perioadă în care măsurile discrimnatorii la adresa românilor au fost uriaşe, dar totuşi, au civilizat Transilvania. Au civilizat-o, i-au dat sens, au îmbogăţit-o cu capodopere arhitecturale, ca să ajungă în cele din urmă în mâinile românilor. Sigur că e frustrant. Dar repet: asta este situaţia, nu ne interesează şi nu vrem să schimbăm nimic. Vorba… valahului: noi să fim sănătoşi, să trăim în linişte şi pace pe acest pământ, să ne bucurăm de bogăţiile lui, chiar şi moştenite (sîc!) şi să ne creştem copiii şi pe copiii copiilor noştri tot aici, pe pământ românesc. Cât despre duşmanii noştri frustraţi, să îi lăsăm în pace să îşi plângă de milă, să îşi lingă rănile şi să se uite de jos la noi. Pe noi nu ne deranjează.
Trăiască România!
