Credinţa în Înviere este adevărata

mângâiere în suferinţi,

în lupta cu ostenelile

şi cu greutăţile vieţii.

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

E atâta aglomeraţie în jurul nostru, atâta alergătură, atâta stres consumat inutil, cu meniuri şi cadouri, încât mulţi am uitat de Tine, Doamne, am uitat cum Te-au coborât de pe Cruce şi Te-au pus în mormânt nou, Iosif din Arimatea cu Nicodim; am uitat cum acea ploaie mohorâtă ce cădea din cer, de parcă ar fi lacrimile îngerilor ce nu mai încetau de atâta suferinţă, în lume se aude un glas de disperare ce nu vrea, nu poate să se oprească, şi nu vrea să fie mângâiată … Da, e Maica Cerului, Fecioara Maria, ea plânge de durere că Fiul ei nu mai este, plânge că nu poate uita cum cei răi Te loveau cu atâta sadism şi cruzime, cum Ţi-au pironit sfitele Tale mâini pe Cruce şi cum în sfânta Ta coastă au înfipt o suliţă, se tânguieşte şi nimeni nu poate să-i aline durerea.

Ce ai făcut, pământule, ce ai făcut, Israele, şi tu, Iudo, de ce ai vândut pe Stăpânul tuturor pentru 30 de arginţi, nu vezi că până şi soarele şi-a ascuns razele, pământul s-a cutremurat, nu vezi că Domnul celor vii şi a celor morţi e pus în mormânt rece? De ce ai făcut această nebunie? Nebunule, de ce ai urcat pe lemn pe Cel ce ţine toate cu mâna Sa?, cum, tu, care erai ucenic, te-ai făcut vânzător al Celui preţuit?, cum, tu, care ai mâncat cu Hristos la masă, acum îţi cauţi funia să te spânzuri?, zadarnic, Iudo, zadarnic te spânzuri.

E zi sau noapte, cerul e întunecat, ploaia aceasta măruntă e atât de tristă, ucenicii toţi s-au adunat în foişorul de sus de frica iudeilor, aşteptând parcă nedumeriţi un semn, însă fiecare clipă, fiecare timp scurs era parcă e o veşnicie.

O luptă se dă în inimile lor, tristeţea că Cel ce este nu mai este şi nădejdea că va Învia, nesiguranţa aceea pe care o trăim toţi în faţa morţii, teama că nu se va împlini, frica de răutatea de afară, toate acestea îi înspăimântau pe ucenici, care aşteptau parcă un semn, ce întârzia să mai vină.

E aproape miezul nopţii şi eu, la fel ca voi, bunii mei cititori, aştept această veste, ca şi apostolii odinioară.

În depărtare se aude un sunet de toacă ce parcă vrea să anunţe un fapt minunat, „mai e un pic, mai e un pic”, îngână un bătrân ce păşea alene spre Biserică.

Toaca se aude din ce în ce tot mai pătrunzător, parcă te cheamă şi pe tine alături de ceilalţi, e o noapte liniştită, cerul devine senin, cu fiecare clipă trecută, glasurile păsărelelor parcă vor să vestească ceva de care iudeii aveau teamă, clopotele în rând cu toacă încep să bată, în jurul meu numai lumini aprinse, ceea ce era întuneric în urmă cu ceva vreme, devenise o mare de lumini plimbătoare, toţi trăiesc acel fior al bucuriei nemărginite că moartea a fost omorâtă, că porţile iadului au fost sfărmate şi puterea răului nu mai poate stăpâni de acum încolo.

Cel care a fost dus ca un miel la tăiere, Cel care a intrat în mormânt din marea Sa iubire faţă de oameni, Cel care a gustat moartea şi de ea nu a fost biruit, Cel care a alungat întunericul cu lumina harului Său, Cel care din nefiinţă la fiinţă a adus toate şi pe noi din stricăciunea morţii la viaţa veşnică, Cel care a adus iubirea în locul urii şi fericirea în locul lacrimilor, El, Hristos Domnul, a Înviat, să strige tot pământul şi să se veselească făptură umană, că azi Mântuitorul a prădat iadul, înviind din morţi şi odată cu El întreg neamul omenesc, lumea a fost desăvârşită prin acest act răscumpărător. Dumnezeu s-a făcut om ca noi să ne urcăm la Dumnezeu, a coborât în cele mai de jos ale pământului că să gustăm cerul, S-a deşertat pe Sine pentru a ne ridica întru slava Sa.

De acum nimeni să nu mai fie trist, nimeni să nu mai plângă, privirea îndurerată a Maicii lui Dumnezeu s-a schimbat în bucurie, lacrimile de durere în fericire, pământul e rechemat la viaţă la fel şi noi la bucuria Învierii, trăind fiecare clipă în lumina ce luminează pe toţi.

Certitudinea Învierii este o realitate existenţială, suntem, sau ar trebui să fim, cu toţii fii ai învierii, ai dragostei, ai lui Hristos şi, totuşi, murim cu un gram de îndoială, comemorăm mai degrabă mielul de paşti decât actul Învierii Domnului.

Sfântul Ioan Hrisostom sau Ioan Gură de Aur, cum este cunoscut de majoritatea creştinilor, spune în Cuvântul său de învăţătură că toţi trebuie să ne bucurăm: şi cei ce am postit şi cei ce n-am postit, şi cei ce au venit în ceasul întâi şi cei ce au ajuns în ceasul al unsprezecelea, pentru că la masa Stăpânului toţi suntem aşteptaţi: şi cei săraci şi cei bogaţi, şi sluga şi stăpânul, şi toţi să ne bucurăm că, spune acelaşi părinte: „Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în groapă; că Hristos sculându-se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut”.

Acum, în aceste momente când toată lumea este chemată la marea bucurie a Învierii Domnului, acum, când între viaţa aceasta şi viaţa veşnică mai e doar o clipă, acum, când termenul de moarte va dispărea pentru totdeauna ar trebui să ne întoarcem şi noi cu faţa spre Dumnezeu căci prea mult ne-am rătăcit prin acest veac efemer.

Să învie Dumnezeu şi toţi împreună cu El, căci la El este viaţa veşnică şi prin El dobândim raiul cel demult pierdut.

Cu aceste gânduri pascale, vă doresc tuturor zile binecuvântate cu bucurie şi pace de la Hristos Domnul.

Hristos a înviat, bucuria lumii!

 

Paul Krizner

Recomandările redacției