Într-o seară târzie, un bătrân se îndrepta liniştit spre casa lui dintr-un cartier mărginaş din Tokio. Deodată, trei hoţi se iau după el cu gând să-l tâlhărească, să-i ia banii pe care presupuneau că îi are. Bătrânul observând aceasta, grăbeşte paşii, ca să scape de tâlhari. Aceştia iuţesc şi ei paşii. Atunci, bătrânul începe să alerge. Urmăritorii la fel, încep şi ei să alerge după bătrân. Când tocmai l-au ajuns, urmând să-l jefuiască, au apărut doi poliţişti care l-au salvat pe bătrân şi i-a legitimat pe tâlhari. Poliţiştii au constatat că aceştia erau recidivişti şi erau căutaţi de poliţie pentru alte fărădelegi, înfăptuite mai înainte. Apoi l-au legitimat şi pe bătrân. Nu mică le-a fost mirarea când au constatat că acesta era un mare maestru în arte marţiale, cunoscut lumii ca un mare făuritor de şcoală, specialist care a instruit de-a lungul anilor generaţii întregi de mari campioni ai Japoniei. Miraţi, poliţiştii l-au întrebat pe bătrân: Păi bine, maestre! Cum de ai fugit de aceşti tâlhari? Doar eşti un mare specialist în artele marţiale, te puteai oricând apăra de violenţa lor! De ce-ai fugit de ei? Bătrânul maestru în arte marţiale le-a răspuns poliţiştilor: Am fugit de ei de teamă să nu-i omor!
Despre moralitate-imoraliate am putea vorbi mult şi bine, exemple pe temă existând cu noianul. Doar trebuie să privim cu puţină atenţie în jur şi raportul moralitate-imoralitate se vede cu ochiul întors spre mirare. Bunăoară ne ofuscăm atunci când în faţa noastră, la casa de la alimentara o cumpărătoare cu coşul plin şi cu un telefon mobil la ureche întreabă repetat casiera cât trebuie să plătească, casiera îi răspunde, cumpărătoarea repetă întrebarea întrucât nu auzise, fiind pătrunsă de vorbele de la telefon. Bineînţeles, casiera îi spune din nou cât trebuie să plătească… ş.a.m.d. Iar tu, care-i urmezi doamnei la coada din alimentara judeci profund şi hotărât în sine-ţi că dacă nesimţirea ar avea legitimaţie, pe legitimaţie ar trebui pusă poza acelei doamne cu telefonul la ureche. Mişto, nu? Hai să nu fim răi şi să folosim un eufemism: nu e nesimţire, e doar oleacă de imoralitate.
Dar chestia cu telefonul la ureche e chiar simpatică. Poate fi extinsă (chestia) şi în tramvai, în piaţă, pe stradă –sunt deosebit de simpatici indivizii şi individele care bombănesc singuri, de parcă ar fi nişte pensionari ai unui ospiciu oarecare – în maşină, pe şantier şi chiar la sfânta biserică (probabil este o tentativă a enoriaşilor de a se apropia mai urgent de Dumnezeu în cazul în care Atotputernicul ar dori să-i contacteze).
Mai deunăzi, mă îndreptam cu paşi obosiţi spre casă, după închiderea ediţiei ziarului, deci la o oră foarte târzie din noapte. Gândurile mă frământau, mă gândeam la nimic, aşa că la început n-am observat. Pe urmă, când gândurile şi-au luat o pauză, am observat că doi tineri s-au luat după mine. Am iuţit pasul. Tinerii l-au iuţit şi ei. Când tocmai m-au prins, am ajuns în faţa blocului meu personal, am ajuns adicătălea acasă. Totuşi, pericolul n-a trecut. Unul din cei doi tineri mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: Domnule, v-a scăpat telefonul în tramvai şi n-aţi observat!
Ce v-am spus! E de-ajuns să priveşti niţel în jur cu atenţie şi o să observaţi pe loc raportul moralitate-imoralitate. Eu l-am observat imediat după ce mi-am recuperat telefonul mobil. Cum nu sunt maestru în artele marţiale, le-am mulţumit băieţilor pentru că s-au luat după cei ce i-au educat. Bine i-a educat!
