Şcoala de pictură naivă de la Brusturi

Ţăranul Ion Niţă Nicodin, primul pictor naiv din Brusturi
Există unii exegeţi, precum Victor Ernest Maşek,  care consideră, că  pictura naivă a început  să fie conştientizată şi susţinută teoretic în România în anul 1969, adică atunci când un grup de scriitori şi istorici de artă importanţi  l-au descoperit şi i-au făcut ţăranului Ion Niţă Nicodin din Brusturi o expoziţie la Casa Scriitorilor din Bucureşti.
Respectând desigur proporţiile, des­coperirea pictorului de la poalele Apu­senilor a fost comparată de  acelaşi Victor Ernest Maşek, ca importanţă pentru România, cu descoperirea valorii pânzelor lui Rousseau- Vameşul pentru arta naivă în general.
Niţă Nicodin a început să picteze în 1963, la 54 de ani. Ca orice persoană fără studii de pictură a lucrat în culori primare, scoase direct din tub.
Descoperit de metodiştii de la Centrul de îndrumare al creaţiei de masă din judeţul Arad, care căutau prin sate „artişti ai satului contemporan,” a trimis, în 1967 şi 1969, lucrări la expoziţiile republicane ale pictorilor amatori  şi a obţinut,  la ambele, Premiul I .
Premiile şi aspectul inedit al ta­blourilor sale i-au trezit  interesul directorului de atunci al Centrului, Ovidiu Cornea, care, tot în 1969, a făcut de­mer­surile necesare pentru a i se organiza pictorului din Brusturi o mică ex­poziţie la Muzeul satului din Bucureşti. Aici a fost descoperit de Petru Comarnescu şi de George Macovescu, care au avut revelaţia, că acest tip de pictură este altceva  decât pictura de amatori. Încercând să  definească, lucrările lui Niţă Nicodin i-au  găsit echi­valenţe în ceea ce Europa numea, după lansarea lui Rousseau – Vameşul,  tot de un grup de scriitori, de data aceasta francezi, artă naivă.
Ca urmare în acelaşi an, la sugestia lui George Macovescu, pictorului ţăran din Brusturi  i se organizează expoziţia, deja menţionată,  de la Casa scriitorilor şi este scos „oficial” din rândul amatorilor.
Ajuns la 60 de ani la vremea primei sale expoziţii personale, Niţă Nicodin venea pe simeză  cu o pictură plină de stângăcie, naivitate şi prospeţime.
După propriile mărturisiri, el încerca  să povestească pe pânză,  ceea ce vedea în jurul său.
„Am vrut să arăt că-i primăvară, cireşul din vale a înflorit iar sus în deal încă nu-i frunză. De asemenea se văd căşile în cătunu Nicodineşti, iar mai încolo căruţele cum vin ai noştri de la ţară”,  explica el într-un interviu din 1979.
Doar că „realitate sa,”  aşa cum aveau să descopere criticii de artă, părea să fie una văzută  de ochii unui copil.
Compoziţiile sale umpleau pânzele, fără să respecte perspectiva, oamenii,  pictaţi bidimensional, erau de mărimea unor chibrite, copacii supradimensio­naţi prezentau florescenţe ciudate  iar animalele păreau atârnate în aer.
Creaţia sa a fost ancorată tematic, aproape în întregime, în lumea satului în care a trăit. Ion Niţă Nicodin a surprins în tablourile sale peisajulul din jur în diferite anotimpuri (Primăvara” „Primăvara în cătunul Dănileşti”), obiceiuri de familie („Gătirea miresei”, „Nuntă la cămin” „Nuntă la Brusturi”),  ocupaţii şi  obiceiuri calendaristice („Să­direa pomilor,”  „Strânsul frunzelor”, „ Lucrul la Pădure”,  „La jintiţă”, „Aule –Pavele”, „Nedeia de la Tăcăşele”).
În plus, faţă de ceilalţi brustureni, Niţă Nicodin a inclus în repertoriul său de subiecte şi istoria locului, o parte din tablouri fiind focalizate pe Avram Iancu, („Avram Iancu şi sătenii”, „Marşul lui Iancu” „ Primirea lui Avram Iancu la Hălmagiu”), a cărui amintire este păstrată şi azi  cu sfinţenie de moţi, altele  pe anii de război („Regimentul Horia”).
Chiar dacă, în diferite judeţe din ţară, au mai activat, în deceniul 6, şi alţi pictori ţărani, picturile lui Niţă Nicodin, lucrate gospodăreşte, în curtea casei sale din Brusturi, au devenit de referinţă, contribuind la oficializarea artei naive şi la definirea ei,  din punct de vedere estetic.
Trebuie însă să spunem că arta naivă odată oficializată, manifestările româneşti de valorizare a picturii naive au fost concertate. Astfel, în paralel cu descoperirea pictorului de la Brusturi, Vasile Savonea, Mihai Diaconescu şi medicul Roland Anceanu, mobilizaţi şi de exemplele ţărilor vecine, în care arta naivă se bucura de mare succes din partea criticilor şi a publicului, au organizat la Piteşti, sub auspiciile Revistei „Argeş”,  prima expoziţie colectivă,  la care au expus 14 pictori naivi. Omologată în felul acesta, arta naivă a fost  în anii următori inclusă şi premiată, cu premii speciale şi în cadrul Festivalurilor Na­ţionale „Cântarea României”.
De asemenea, au început să se organizeze tot mai multe expoziţii personale şi de grup în diferite oraşe din ţară.
Din şirul acestor expoziţii, men­ţionăm Primul salon de artă naivă a Moldovei,  deschis în 1975,  la Botoşani.
Însă momentul de maxim interes faţă de această pictură a fost atins în 1976, odată cu primul Salon naţional de artă naivă, organizat la Arad.
Cele 12 ediţii ale acestor saloane au mobilizat un mare număr de artişti naivi, atât din mediul urban cât şi din cel rural.
Cât priveşte receptarea, deja de prin anii `73  putem vorbi despre apa­riţia unei apetenţe a elitelor culturale româneşti pentru acest tip de pictură, materializată în importante colecţii particulare.
Un moment la fel de semnificativ pentru istoria artei nave din România, a fost şi cel al  începutului participării  pictorilor noştri naivi  la expoziţii internaţionale, ieşirea în lume  permiţând includerea lor  în repertoriul mondial de artă naivă.
Succesul lucrărilor româneşti  şi premiile internaţionale obţinute pot fi    explicate prin  includerea, de către pictorii ţărani, în tematică,  a   tradiţionalui, considerat de străini „exotic”.
Aşa cum era de aşteptat, până la moartea sa, care a survenit în anul  1980, Ion Niţă Nicodin a fost unul din pictorii naivi de referinţă pentru România. I s-au organizat 9 expoziţii personale şi a participat, în cei 10 ani de activitate ca pictor naiv,  la 17 expoziţii în ţară.
De asemenea, în 1969 şi 1972 a  figurat cu lucrări la Trienala interna­ţională de pictură naivă de la Bratislava (Cehoslovacia), iar în anii următori şi la alte expoziţii internaţionale deschise în Danemarca, Finlanda, Olanda, Norvegia, Austria, Italia, Belgia, R.D.Germană, Elveţia, Iugoslavia, Argentina, Uruguay, Peru, Columbia, Venezuela, Costa Rica, Mexic, R.F.Germania,  India, Ungaria, Japonia, Franţa, Egipt, Polonia, S.U.A., Canada, Suedia.
La o parte din aceste expoziţii, lucrările sale au fost premiate. Astfel, în 1967 şi 1969  i s-a acordat Premiul I la expoziţiile republicane, în 1971 i s-a acordat Premiul special al U.A.P. la expoziţia republicană, în 1973 Premiul Municipalităţii oraşului Lugano-Elveţia, etc.
În satul Brusturi, acest succes  i-a încurajat şi pe alţi câţiva membrii ai familiei sale, să încerce să picteze. Vorbim despre nora sa, Rodica Nicodin, des­pre cuscrul său Petru Mihuţ (tatăl Rodicăi) şi despre soţia acestuia Maria Mihuţ. Lor li s-a ataşat şi  învăţărorul Petru Roman din Hălmagiu.
Cum, exceptându-l pe Petru Roman, toţi  trăiau în Brusturi, utilizând ca sursă de inspiraţie viaţa acestui sat iar modul de execuţie al lucrărilor nu a fost nici el prea diferit de cel a lui Niţă Nicodin, criticii de artă au numit această mişcare plastică locală,  prin similitudine cu grupul pictoriţelor de la Uzdin, „Şcoala de pictură naivă de la Brusturi”.
N-a fost o şcoală în sensul modern al cuvântului, fiindcă Ion Niţă Nicodin n-a învăţat pe nimeni să picteze, însă a existat o anumită unitate tematică, care a permis diferenţierea brusturenilor de ceilalţi în expoziţii şi chiar acordarea unor premii colective.
Dincolo însă de această coeziune, fiecare din aceşti pictori au ajuns, prin desen, compoziţie şi cromatică  la un stil personal.
Unii dintre ei, precum soţia şi fiul lui Mihuţ  au activat episodic, rămânând la simple încercări, fără urme în istoria grupului sau în cea a mişcării  plastice româneşti.
Învăţătorul Petru (Nelu) Roman din Hălmagiu
O prezenţă episodică în grupul brusturenilor dar şi în cea a pictorilor naivi din România a fost şi Petru Roman, menţionat în anii `72-73 de criticii de artă în treacăt Decedat la o dată necunoscută, el a fost după `90 cu desăvârşire uitat. Au rămas în urma sa câteva tablouri, achiziţionate de Complexul Muzeal Arad, care ne permit să-i cunoaştem stilul.
Cromatica  sa este uşor diferită de a celorlalţi (predomină roşu carmin şi oranjul) iar personajele, plasate central sunt supradimensionate. Subiectele sunt, ca la ceilalţi din grup inspirate din viaţa rurală („Târg la Hălmagiu”, „Întoarcerea de la ţară”, „Puiu târgului”,  „La săniuş”). Unele din compoziţiile sale, precum cea din tabloul „La săniuş”,   amintesc de admosfera breugeliană.
Prin urmare, din această simplă lectură, putem spune că Nelu Roman, cum îşi semna tablourile, a fost cel mai di­ferit ca manieră de lucru din grup şi implicit cel mai artist dintre pictori naivi din Ţinutul Hălmagiului.
Pictorul – miner Petru Mihuţ
Născut în 1927,  Petru Mihuţ continuă să picteze şi azi, la 84 de ani.
Chiar dacă a  început să  lucreze cu 10 ani mai târziu decât Niţă Nicodin, adică din 1973, pe când avea 46 de ani, l-a ajuns destul de repede  din urmă pe cuscrul său, bucurându-se de succes şi de premii încă din anii imediat următori debutului.
Primele sale tablouri au fost por­trete şi naturi statice cu flori, subiecte  obişnuite artei de amatori însă modul de execuţie l-a plasat pe Petru Mihuţ, încă de la debut, în rândul naivilor.
De la aceste flori luxuriante, pictate în culori primare şi de la portretele  stângace, cu o anatomie disproporţionată, Mihuţ se transformă  treptat şi el într-un cronicar local („Cules de mere”, „Pregătirea magiunului”, „Cu vitele la munte”, „Nuntă la Brusturi”, „Petrecere primăvara”, „Târg la Găina”, „Nedeea pe Tomnatic”),  tablourile începând să fie  focalizate pe satul Brusturi şi pe imprejurimi, la fel ca şi la Niţă Nicodin. Se diferenţiază însă de cuscrul său prin compoziţii desenate parcă cu liniarul şi prin cromatica rece (brun închis, verde închis, negru).
Când reuşeşte să scape de acest geometrism  al arhitecturii rurale, cum se întâmplă de pildă în tabloul „Bivoli la păşune” ce trimite cu gândul, la arta africană, realizează mici capodopere.
La fel ca şi lui Ion Niţă Nicodim, odată descoperit,  lui Petru Mihuţ i s-au organizat mai multe expoziţii personale la Arad, Bucureşti, Constanţa, Oradea, Iaşi, Deva, Brad. De asemenea a  parti­cipat din 1973 la numeroase expoziţii de grup şi a reprezentat România peste hotare. În cei 35 de ani de când expune a primit mai multe premii, cel mai important fiind Premiul II, care i s-a acordat în 1983 la Salonul mondial de pictură  naivă de la München, organizat de UNICEF.
Lucrări de-ale sale se găsesc azi în  muzee şi colecţii particulare din Canada, Franţa, Elveţia, SUA şi Germania.
După 1990 în creaţia pictorului intervine o schimbare. Din considerente economice, Mihuţ reduce dimensiunea tablourilor, care devin pătrate (50 x 50 cm). De asemenea, paleta sa se des­chide, brunul şi verdele închis din primii ani de creaţie fiind înlocuite, în multe picturi, de rozuri şi verzuri  pastelate.
Subiectele locale fiind epuizate, pentru a-şi înnoi tematica, pictorul face recurs la mitologia populară, încercând să transpună în picturile sale neomenescul („Vârcolacii care mânâncă luna”, „Vâlva lupilor”).
Nu lipsesc din stocul de lucrări cu care, la cei  84 de ani, Mihuţ continuă să participe, în absenţa expoziţiilor de pictură naivă care şi-au pierdut interesul, la târgurile de meşteşuguri tra­diţionale, nici tablourile cu flori uriaşe, răsărite în ghivece minuscule, ce amin­tesc de anumite stilizări  populare ale pomului vieţii.
Pictând, ani la rând, anumite su­biecte cu care a avut succes sau care s-au vândut bine, pictorul din Brusturi a ajuns la un manierism de care, ca orice naiv, nu este conştient. Dar vremurile s-au schimbat şi ele. Succesul de odi­nioară s-a transformat azi pentru bătrâ­nul pictor într-o sursă de venit.
Pictoriţa ţărancă Rodica Nicodin
Tânără noră, în casă la Niţă Nicodin, Rodica a început şi ea să picteze din 1973, adică de la 19 ani, fiind încurajată chiar de socrul ei. În 1974 o găsim deja prezentă cu lucrări în diferite expoziţii din ţară şi străinătate, alături de ceilalţi brustureni. Dintre aceste expoziţii menţionăm participarea în 1975 la Salonul mondial de pictură naivă de la  Levallois-Perret (Franţa) sau la expozi­ţiile din Egipt şi Polonia (1976), Gana, Maroc, SUA( 1977), Canada, Portugalia, Suedia (1978), Austria, R.F. Germania (1979). La fel ca şi socrul şi tatăl ei, obţine o serie de premii şi menţiuni în ţară. Temele tablourilor sunt aceleaşi: obiceiuri, secvenţe de muncă, peisaje din sat („Cu Steaua”, „Copiii cu Steaua”, „Vergelul”, „Înconjuratul bisericii”, „Satul Brusturi”, „Primăvara în sat”).
Faţă de ceilalţi, din lucrările ei transpare, prin cromatică şi chiar prin felul de a compune tablourile, o  anumită sensibilitate feminină.
La fel ca şi tatăl său, Rodica Nicodin continuă să picteze şi acum la 58 de ani. Participă în fiecare an cu lucrari la târgurile populare organizate în Bucu­reşti.Tablourile reprezintă cele mai multe imagini din Brusturi, cu pomi încărcaţi de floare. Culoarea dominantă este rozul.
Rodica Colta
Sida Voicu