scoalaTrecuseră mai bine de cinci decenii de la construirea primelor localuri de şcoli şi cu toate că se aduseseră legi pentru obligativitatea învăţământului şi acordarea unor ajutoare de susţi­nerea şcolilor din partea statului, analfabetismul continua să ocupe poziţii dominante, pe de o parte, iar pe de alta unele localuri de şcoli deveniseră ne­co­respunzătoare, ori nu puteau funcţio­na din lipsa învăţătorilor sau a insuficientei dotări cu materiale didactice.
Prin Legea Appony se prevedea că asemenea şcoli să fie închise ori înlocuite cu şcoli de stat cu limba de predare maghiară. Dar şi acest plan diabolic a fost dejucat întrucât pentru salvarea şcolilor „necorespunzătoare” s-a muncit cu braţele şi cu carele pentru a le face corespunzătoare.
În fine, o măsură mai draconică a fost aceea a „dării culturale” din care se plăteau învăţătorii. Legea nr. XXXVII/ 1869 prevedea că acea dare reprezintă 5% din impozitele directe către stat. Dar fiindcă acest procent era prea mic şi pentru a salva şcoliile confesionale româneşti de la desfiinţare, majoritatea parohiilor au hotărât să majoreze acest procent. Cum în multe parohii românii erau obligaţi să contribuie şi la sus­ţinerea şcolii comunale sau de stat, „darea culturală“ a sporit până la 50% faţă de impozit.
După punera în aplicare a Legii Appony (XXVII/1907) locuitorii ţinutului Hălmagiului au mers atât de departe în ataşamentul şi în lupta lor pentru menţinerea şcolilor confesionale încât au contribuit la „darea culturală“ până în 185% faţă de impozitul de stat.
Pe lângă contribuţia locuitorilor Eparhia Aradului a alocat fonduri mari pentru susţinerea şcolilor confesionale. Astfel în bugetul anului 1913 se pre­vedeau 64.560 coroane în scopuri bi­sericeşti şi 91.939 de coroane în scopuri şcolare.
În Protopopiatul Hălmagiului, până în anul 1914, din cele 67 comune bise­riceşti (41 mater şi 26 fillia) numai 34 aveau localuri proprii, dintre care singura şcoală din Hălmagiu se susţinea prin mijloace proprii. Pentru plata învăţătorilor din Protopopiatul Hălmagiului statul a contribuit cu un fond de abia 17.366 coroane (din darea culturală) în timp ce comunităţile bisericeşti au trebuit să contribuie cu diferenţa de 29.920 coroane, pentru a crea fondul de 47.286 coroane.
În anul şcolar 1914 numărul copiilor de şcoală se ridica, în întregul protopopiat, la cifra de 6.289, dar au freeventat şcoala doar 2.236 şcolari, adică 1/3 parte. Tot în acest an 11 şcoli nu au funcţionat din lipsa învăţătorilor.
Situaţia a fost şi mai rea în următorii patru ani, ca urmare a lipsurilor provocate de Primul Război Mondial.
Prin raportul Inspectorului Şcolar al Protopopiatului Hălmagiu, Cornel Lazăr, rezultă că la sfârşitul anului şcolar 1918 examenele s-au susţinut între 7 – 20 mai, la 11 şcoli, iar 23 de şcoli n-au funcţionat din lipsă de învătăţori. Referindu-se la numărul copiilor de şcoală, se arată în raport că din totalul de 4.613 copii au frecventat şcoala numai 943 iar la exemene, în tot protopopiatul, au fost prezenţi abia 381 elevi, din care: 182 în clasa I, 102 în clasa a II-a, 56 în clasa a III-a, 31 în clasa a IV-a si 10 în clasa a V-a.
Rezultatele examenelor au fost slabe. Şase învăţători au avut rezultate insuficiente, şapte învăţători au obţinut rezultate suficiente şi un singur învăţător a obţinut rezultate bune, iar la conferinţa metodologică, din 14 învăţători convocaţi s-au prezentat numai 3.
Este uşor de înţeles, din aceste date, ce situaţie dezastruoasă a avut şcoala la sfârşitul celui de al doilea deceniu al secolului al XX-lea, ce muncă a trebuit să se depună, în continuare, pentru construirea şcolilor, dotarea lor cu material didactic şi cadre necesare, şi mai cu seamă ce campanie a trebuit să se întreprindă pentru convinge- rea părinţilor să-şi trimită copiii la şcoală.
În aceste condiţii, învăţătorii au fă­cut, cu adevărat, muncă de apostolat.
După anul 1920 şcoala din Hălmagiu a funcţionat în baza legilor românesti, ca şcoală primară de stat cu şapte clase, având ca învătăţori pe: Mihai Vidu, Mizes Ioan, Cătană Vichenţie, Popovici Lucreţia, Popovici Adrian, Moţica Traian, Tămaş Iosif, Turuc Octavian, iar după anul 1946 numărul ca­drelor s-a mărit şi a fluctuat mereu.

Lasă un răspuns

Recomandările redacției