Fii sincer cu tine însuţi şi vei dobândi oameni minunaţi în jurul tău, care te vor iubi aşa cum eşti, nu cum te vor alţii să fii.

 

Ţi-e dor de oamenii sinceri, nu pentru că nu există pe acest pământ al nefericiţilor, ci pentru că, la rândul lor, le este teamă să fie sinceri cu ceilalţi dintr-un motiv cât se poate de trist, neînţelegerea. Da, sinceritatea, care este o nobleţe a sufletului curat, este luată în râs de cei ce toată viaţa lor trăiesc în umbra minciunii şi a amăgirii personale, poartă prea multe măşti ca să mai ştie dacă au fost vreodată sinceri, sunt atât de înnegriţi la inimă, încât sinceritatea este o povară pentru ei, dar, oare, pentru tine?

Vreau să cred, şi ştiu că aşa este, vreau să cred că lumea este presărată de oameni sinceri în toate, sinceri în iubire, sinceri în viaţă, sinceri în tot ceea ce fac şi zic, pentru că sinceritatea ţine de crezul tău, de ceea ce eşti, nu de ceea ce te obligă lumea să devii.

Sinceritatea este tot mai scumpă la vedere, este tot mai rară şi mai smerită, stă ani la rând ascunsă în casa sufletului, trăindu-şi drama personală pentru că nu poate sau nu este lăsată să se arate.

Nu trebuie să te întrebi cine eşti, pentru că nu te vei redescoperi decât atunci când sinceritatea face parte din viaţa ta sau, mai bine zis, când sinceritatea îţi devine mod de viaţă de care nu te-ai mai despărţi.

Uneori mă doare când văd că ne clădim personalitatea pe false valori luându-ne după oameni care nu pot fi sinceri nici măcar cu ei înşişi darămite cu ceilalţi, postând fie în victime, fie în genii, fie în sfinţi. Realitatea este alta: nu poţi dărui decât ceea ce ai în inima ta, dacă, totuşi, conştientizezi că poţi fi măcar o clipă sincer.

Sinceritatea te va face să-ţi găseşti prietenii adevăraţi fără să-i cauţi, şi ei, la rândul lor, te vor descoperi atunci când vor simţi că prin ceea ce eşti şi trăieşti, adică chip celest, vei aduce în inima lor atâta linişte, încât lumea toată li se pare o grădină a frumosului sofianic şi chiar divin, condiţia este să fi sincer cu tine însuţi şi nu judeca.

Nu ştiu câţi aţi auzit de François Fénelon, născut undeva în jurul anului 1651; a fost un teolog şi scriitor francez, un precursor al iluminismului. Ei bine, acest literat se întreba la un moment dat „Ce poate fi mai plăcut şi mai simplu decât să fi sincer, totdeauna liniştit, împăcat cu tine însuţi, neavând nici de ce te teme, nici ce invidia?”. Şi poetul şi dramaturgul englez William Shakespeare (1564-1616), autorul celebrei comedii Visul unei nopţi de vară, arată că falsitatea faţă de alţii este lipsa sincerităţii faţă de tine, recomandând cuiva următoarele cuvinte „Fii sincer faţă de tine însuţi … şi atunci nu mai poţi fi fals faţă de cineva”.

Am trăit crunta experienţă de viaţă văzând că sinceritatea despărţea oameni, iar minciuna îi aduna la aceeaşi masă, îi făcea mai fraţi decât se credeau până atunci, doar din cauza unei temeri faţă de sinceritatea dintre ei. Nu pot să cred că se simţeau fericiţi; poate că aveau doar putere, dar sinceritatea le dădea perspectiva unei fericiri, unei noi vieţi frumoase, după care tot tânjesc, fără să o concretizeze într-un fel sau altul.

Sincer, nu mi-e teamă de oamenii care nu sunt sinceri cu cei din jur, pentru că aşa s-au format, ci de cei care nu sunt sinceri cu ei înşişi, cu propria lor conştiinţă, cu propria lor viaţă. Vor deveni vulnerabili la sinceritatea altora, ajungând să-i urască în cele din urmă.

Sinceritatea este un dar; ea curge prin venele noastre nevăzute, ea se plimbă în văzduh, este peste tot, dar prea mulţi oameni se închid în casa lor pentru a nu se întâlni cu sinceritatea; ea inundă sufletul care o primeşte, şi totuşi, nu toţi sunt sinceri, totuşi ne amăgim crezând că postând fie în prinţ, fie în cerşetor de fapt suntem sinceri; nu, nici vorbă.

Uneori îmi vine să strig după ea, după sinceritatea lumii, dorindu-mi să mă ducă departe de lume, departe de lipsa ei, departe de tot ce-i meschin şi teatru ieftin, departe de tot ce înseamnă minciună, îmi doresc să plec cu ea, ca şi cum am fi doar noi doi într-o lume care nu ne mai înţelege.

Te-ai întrebat vreodată de ce singurătatea este la tine acasă, de ce nu-i înţelegi pe unii, de ce lumea este atât de mohorâtă, de ce te simţi trist în ciuda mulţimii de prieteni pe care îi ai, te-ai întrebat vreodată de ce când eşti sincer rămâi singur, dorindu-ţi atât de mult să fie cineva lângă tine, iar când este şi simţi că nu te regăseşti îţi doreşti să rămâi iar sincer cu tine însuţi într-o oarecare singurătate, te-ai întrebat de ce?

Ei bine, pentru că nu toţi vor înţelege sinceritatea ta şi te vor da la o parte, te vor lua în râs sau, în cel mai fericit caz, te vor ignora, şi totuşi, scumpa sinceritate devine în astfel de cazuri o suferinţă lăuntrică. Ai vrea să nu pierzi pe nimeni, dar, în acelaşi timp, să trăieşti viaţa în sinceritate, lucru posibil până la o vreme când tu vei fi cel care vei renunţa la cei ce nu te merită şi nu-ţi iubesc sinceritatea.

Văzând atâta falsitate, mă întreb dacă mai merită să fim sinceri, nu neapărat cu noi, cât cu ceilalţi, poate mulţi te vor întreba din complezenţă dacă ţi-e bine şi ştii la fel ca mine că ei o fac dintr-un formalism şi nicidecum din sinceritate; privirea ta se lasă în pământ de atâta suferinţă şi vei spune că da, eşti bine, oare cu cine ai fost sincer, cu tine sau cu răspunsul?, poate va râde dacă-i spui păsul sau suspinul, aşa că alegi, într-o lume a nefericiţilor şi a măştilor, să-ţi păstrezi sinceritate doar în ceea ce te priveşte personal. Da, ştiu, par prea triste ultimele rânduri, însă nu cred că poţi să mă contrazici în acest veac al falsităţii; tu te vei afla cu sinceritatea ta ca o floare în vâltoarea furtunii lovită din toate părţile.

Hai să facem o incursiune printre filele istoriei umanităţii şi ai să vezi că sinceritatea a fost o comoară scumpă şi atunci şi acum, pentru că Paris o iubea sincer pe Elena, trebuia să cadă Troia, temutul războinic Ahile tot din sinceră iubire căzuse răpus de săgeţile lui Paris, Alexandru Macedon schimbase cursul istoriei fiind sincer cu ceea ce credea, în ciuda faptului că prea puţini l-au înţeles, apoi marile opere de care azi ne folosim păreau imposibile, şi totuşi, oamenii au crezut sincer că le pot înfăptui; sigur, este dureros să vezi cum opera marelui Constantin Brâncuşi nu se poate întoarce acasă din cauza unor oameni care au trăit doar în minciună şi amăgire. Şi totuşi, scumpă-i sinceritatea.

Pentru a nu mă considera un pesimist, cred că sinceritatea este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a dat omului, viaţa lui trebuie să fie exemplu pentru toţi, sinceritatea lui să adune la un loc pe cei ce sunt sinceri şi cred cu adevărat. Cel mai mare exemplu de sinceritate este Hristos, când, la întrebarea guvernatorului Pilat din Pont, Tu eşti regele iudeilor?, Iisus, în sinceritatea cutremurătoare, îi răspunde: Tu zici. Ştia ce va urma; ştia la ce suferinţe va fi supus; ştia cu ce moarte va muri, şi totuşi, a fost sincer nu doar cu El, ci cu toţi, chiar şi cu Pilat; nu l-a minţit cu nimic, doar că iudeii erau prea orbi ca să vadă acest adevăr, ba, mai mult decât atât, sinceritatea Lui i-a revoltat mai tare pe farisei şi cărturari.

Şi totuşi, ce-i sinceritatea mea sau a ta în faţa celor pe care-i iubim? Este soare, este dragoste nemărginită, este liniştea celestă ce ne inundă la fiecare pas, este dăruire până dincolo de a mai rămâne ceva din tine, este totul, pentru toţi. Da, sinceritatea este lumină, este bunătate, este împăcare şi, nu în ultimul rând, sinceritatea eşti tu.

Paul Krizner

Recomandările redacției