Secretele Vechiului Pisc (Machu Picchu)

Machu Picchu este un sat incaș din secolul al XV-lea, situat în regiunea Cusco. Ruinele au fost redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham, fiind unele dintre cele mai frumoase și enigmatice locuri străvechi din lume. În timp ce incașii în mod sigur foloseau vârful muntelui (2.761,50 m înălțime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele și miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând „vechiul pisc“ în limba Quechua) era adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incașii l-au transformat într-un mic (cu o suprafață de 5 mile pătrate), dar extraordinar oraș.
Găsită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4.000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent „întortocheat”, menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate însușirile.
De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidență dintre opera mitică a lui Dedal (“inginerul” care a construit Labirintul de încarcerare al Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflectă la rându-i simbolul vieții pline de meandre și în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (așa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul – fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei, de exemplu) – are deci conotația luptei cu timpul, el este adevăratul prizonier.
Și încă o enigmă: rețelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, după rețeaua romană de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate în zonele mlăștinoase și nisipoase! De ce acest efort de tăiere de „autostrăzi” în coastele Anzilor, dacă incașii nu au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 în 7 km și locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulți cercetători, dar nu există dovezi credibile… nu încă… Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoților, putând adăposti doar 500 de persoane) există parcă în afara timpului și spațiului, ascunzând mistere încă de nepătruns.