Moartea nu e o taină; e doar sfârşitul
acelei taine mari, care e viaţa.
Urmare din numărul trecut
Şi totuşi, ce-i moartea de nu putem scăpa de ea? E un sfârşit sau un alt început? Cutremurătoare sunt cuvintele scriitorului maghiar Imre Madach (1823-1864), ce aminteşte în versurile din lucrarea sa Tragedia omului despre această stare, zicând: „sfârşit… sfârşit. Ce vorbă fără rost! Sfârşit e-n orice clipă şi-n orice început”. Este un început pe care unii am dori să-l avem mai târziu sau, dacă s-ar putea, niciodată. Însă ce-ar fi dacă omul ar trăi veşnic pe acest pământ în condiţiile impuse de această lume înrăită? Cu siguranţă şi-ar cere să moară, ca şi odinioară dreptul Simeon după ce L-a ţinut pe Pruncul Iisus în braţe. Prezenţa persoanei divine a fost mult mai mare decât bucuria trăirii vremelnice de pe pământ.
Când ajungi să înţelegi sensul morţii nu te mai interesează scurtimea sau lungimea anilor tăi, o accepţi în orice perioadă, fie de tânăr, fie de bătrân, pentru că tu ştii că moartea este doar o trecere spre veşnicie, spre Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu te-ai înrădăcinat în cele materiale şi aşa „orice om – care este pregătit – iese din viaţă ca şi cum tocmai atunci s-ar fi născut”, cum susţine filosoful grec Epicur în lucrarea sa de maturitate Sententione, iar scriitorul romantic german Jean Paul (pe numele său real Johann Paul Friedrich Richter 1763-1825) crede că moartea este un „sublim amurg al zilelor noastre, acest mare Amin ce-l spunem Speranţei”.
Adesea, după o grea suferinţă, după o boală dusă ani de zile, omul acceptă moartea ca pe o izbăvire de durere, de chin, ca pe o eliberare, cum afirmă şi scriitorul rus, unul din cei mai mari romancieri ai lumii, Lev Tolstoi (1828-1910) în romanul Război şi pace, că moartea este „singurul adăpost contra durerii”, însă un sens fascinant îl dă şi filosoful stoic roman Seneca (4 î. Hr. – 64 d. Hr.), care susţine că „moartea este câteodată o pedeapsa, adesea un dar, mai mult decât odată mântuire” sau poate este „o ultimă naştere”, cum credea scriitorul francez Marcel Jouhandeau (1888-1979) în lucrarea sa Réflexion sur la vieillesse et la mort (Gânduri despre bătrâneţe şi moarte).
Spuneam că moartea este „un mister – cum credea şi compozitorul român Paul Constantinescu (1909-1963), – pentru cei vii”, pentru că oricât am reflecta la ea, ceva ne scapă, ceva nu ne aparţine, parcă nu ar fi a noastră, nu ne caracterizează şi e firesc, atâta vreme cât trăim frânturi de veşnicie zi de zi, să fie un mister, mai degrabă al vieţii, cum afirma istoricul român Nicolae Iorga, în Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul – „moartea nu e o taină, e doar sfârşitul acestei taine mari care este viaţa”.
Dacă am arunca o privire trecătoare prin mentalităţile colective tradiţionale cu privire la moarte, găsim multe obiceiuri şi sensuri ca de exemplu: moartea este reprezentată în vis ca o mireasă, adică o unire cu ea prin părăsirea trupului sau ca un „somn ceva mai lung”, cum afirma Sfântul Ioan Gură de Aur. Moartea, în mentalitatea populară, este mult mai uşor acceptată decât în mediile urbane moderniste, fiindcă acolo omul se uneşte cu natura, cu veşnicia. Literatura populară numeşte moartea „Mândră crăiasă, / A lumii mireasă” (Mioriţa). Bocetele, tânguirile şi toate manifestările exterioare ale suferinţei unei persoane, determinată de pierderea celui drag, au şi ele o semnificaţie profundă, manifestând o durere imensă în cel ce rămâne singur, pentru că e ceva firesc după o viaţă de om trăită împreună să ai astfel de sentimente şi să simţi lipsa celui drag.
Doar atunci îţi dai seama ce lasă moartea în urma ei, suferinţă, durere, lacrimi, inimi frânte, nenumărate întrebări printre care şi De ce? Pentru că nu am învăţat să acceptăm moartea. Unii făceau pe vitejii spunând că: nu le este frică de moarte, doar că nu vor să fie acolo când li se întâmplă, niciunul din noi nu am vrea să fim acolo, dar este o certitudine, o realitate inevitabilă, este un pas pe care trebuie să ni-l asumăm încă din timpul vieţii.
Moartea este certitudinea că nu suntem invincibili pe acest pământ, murim toţi: copii, tineri, bătrâni, săraci şi bogaţi (aviz amatorilor), moartea dându-se atât celor răi, cât şi celor buni şi cred că, mai de grabă, important este misterul de după moarte, ce urmează până la a doua Înviere.
Sensul morţii este greu de definit pentru că moartea are multe sensuri. Putem fi morţi sufleteşte încă din această viaţă, morţi, dar totuşi vii şi, în cele din urmă, vii în veşnicie, dar morţi pe pământ. Dar când conştientizăm că suntem trecători şi datori cu o moarte şi că vom lăsa totul, plecând doar cu faptele noastre, cu ceea ce am făcut şi trăit, atunci vom vedea altfel sensul vieţii şi al morţii.
Ioan al Crucii, misticul medieval din Apus, crede că „în amurgul vieţii noastre vom fi judecaţi după cât de mult am iubit”, deci iubirea, credinţa şi nădejdea în Dumnezeu ne poate face moartea mai acceptabilă în momentul când trupul este băgat în mormântul rece şi sufletul îşi continuă drumul în veşnicie. Dar ce este oare mai important pentru noi în ceasul morţii? Cred că împăcarea cu noi înşine şi cu Dumnezeu.
Nu ştiu ce m-a determinat să scriu aceste gânduri despre sensul morţii, însă cred că fiecare din noi ar trebui să cugetăm la ea în unele clipe ale vieţii noastre, dar cu nădejdea Învierii. Daţi vieţii sens dumnezeiesc şi atunci moartea va fi doar o clipă în drumul nostru spre veşnicie.
Nu murim pentru totdeauna;
chiar dacă murim,
prin credinţă suntem vii.
Ioan Alexandru
Paul Krizner
