de Paul Krizner

„Tăcerea e floarea sfioasă a iubirii.”
Heine
De acum ziua e mai scurtă, seara vine mult mai repede, oamenii se retrag în casele lor încălzite, obosiţi de truda zilei, parcă n-au timp de nimic. Cerul e atât de frumos înstelat, atât de minunat în noapte, dar nu este admirat, toţi se grăbesc, toţi vorbesc, dar într-un târziu pe stradă parcă se aşterne tăcerea, felinarele caselor parcă se sting rând pe rând, strada mai este bântuită doar de un vânt rătăcit prin oraş… în rest, tăcere… peste tot tăcere, tăcere afară, tăcere în camera mea, tăcere în gânduri şi în suflet, tăcerea e tot ce a mai rămas.
Repet, parcă obsesiv acest cuvânt, tăcere… tăcere … tăcere… e atât de fermecător, e – cum spunea Pindar în Ode – tăcerea e „cea mai înaltă înţelepciune a omului”.
Încep parcă să mă obişnuiesc cu ea, să o simt, să o trăiesc, să mă îndrăgostesc, aş vrea să nu mai plece de la mine; e prea plăcută tăcerea, e prea blândă, e atât o enigmă, cât şi un mister, e ceea ce unii duc lipsă şi ceea ce alţii au îndeajuns; e ceea ce unii îşi doresc şi alţii dispreţuiesc. În tăcere te poţi destăinui, eşti doar tu şi tăcerea, parcă te regăseşti şi-L regăseşti pe Dumnezeu. Tăcerea e „prieten ce nu te trădează niciodată”, cum credea Confucius; e o „splendoare a celor puternici şi refugiul celor slabi” cum reiese din viziunea politicianului francez, Charles de Gaulle.
Dar oare ce sens mai are tăcerea? La ce foloseşte ea? De ce o vrem uneori şi o iubim, o adorăm? Îmi doresc adesea enorm de mult să tacă tot pământul, să nu mai irosim cuvinte fără rost, fără sens. Vorbim mult şi prost, vorbim vorbe doar să ne aflăm în treabă, bârfim la fiecare colţ de stradă, dispreţuim, înjurăm, hulim pe oricine, însă nu acesta e scopul vorbelor, ci acelea de a-L preamări pe Dumnezeu. Tăcerea aceasta face: te duce înspre comuniunea cu El, tu taci şi Dumnezeu îţi vorbeşte, tu doar ascultă-L şi cu siguranţă vei iubi şi tu tăcerea, învăţând să fii la vorbă ca pietrele.
E atât de minunat să taci şi să admiri un răsărit de soare, care, în ciuda faptului că nu vorbeşte, transmite enorm de multe stări sufletului. Totul în jurul tău tace, tac florile, dar te mângâie cu gingăşia lor; tac stâncile, dar te învaţă statornicia şi tăria; tac pietrele, dar te învaţă cum şi cât să vorbeşti; tac şi totuşi, vorbesc, însă omul nu, el iroseşte cuvintele fără să-şi dea seama cât de mult pierde prin vorbire inutilă.
Tăcerea este arta de a asculta, de a admira, tăcerea e înţelepciune, te bucuri ascultând o arie sau citind ceva frumos, te bucuri ascultând pe cineva drag, vorbind despre lucruri frumoase, te bucuri de tot ce-i frumos şi trecător pentru că din toate acestea poţi învăţa cum să trăieşti în veci, de aceea, în viziunea scriitorului francez Victor Hugo (1802-1885), „tăcerea înseamnă uneori putere şi profunzime”.
În iubire tăcerea e mai importantă decât o mie de cuvinte; e suficientă o privire sinceră în ochi şi cuvintele nu-şi mai au sensul, se pierd toate ca norii după furtună. În iubire e destul un gest, o lacrimă, o atingere de mână ca să spui un sincer „te iubesc”. În iubire nu e nevoie de vorbe, ci de tăceri, de tăceri profunde, care întrec orice limită a raţionalului şi a ştiinţei. Când iubeşti atât de mult taci şi admiri şi te bucuri, ai vrea ca timpul să stea în loc.
Când noi vorbim, Dumnezeu ascultă, tace, dar parcă prea L-am condamnat la tăcere, prea uităm să ne mai oprim din vorbă, dar mai mare păcat e că nu vorbim cu El, ci împotriva Lui. Când taci şi asculţi eşti mai câştigat decât dacă ai vorbi inutil, pentru că „tăcerea – credea Nicolae Iorga – are glasul ei de înţelepciune”, iar Clement Alexandrinul, născut undeva în jurul anului 150 în Atena, credea că „e mai bine să tăcem decât să întoarcem cuiva vorba, mărind greşelile noastre prin nepricepere”. Şi decât să vorbeşti aiurea, mai bine să taci, cum îşi învăţa Pitagora discipolii „taci atâta timp cât nu poţi spune mai mult decât tăcerea”.
Am avut întotdeauna sentimentul că în ultima vreme se vorbeşte prea mult, dar nu ceva important, iar societatea de azi, care ţine în funcţie oameni ce au darul unei astfel de vorbiri, nu mai înţelege sensul tăcerii, ba, mai mult, lumea vrea să fie minţită, minţită dacă se poate într-un mod frumos, de aceea în ultima vreme am renunţat la televizor ca să nu-i mai văd şi ascult pe aceşti vorbăreţi, pentru că mi-am dat seama, ca şi oarecât Benjamin Franklin, că „e de prost gust să reduci la tăcere un prost, dar este barbar să-l laşi să continue”.
Oare când mai tace omul?, în ce momente ale vieţii sale? În dezamăgiri, în iubiri neîmpărtăşite, în nostalgii şi amintiri, în grelele încercări, în suferinţe? … Da, şi atunci tace, pentru că tăcerea în astfel de cazuri este „artă” – cum o numeşte Seneca – „tăcerea este arta pe care omul o învaţă în suferinţă”, iar poetul grec Pindar în Odele sale susţinea că tăcerea este „cea mai înaltă înţelepciune a omului”. Samuel Butler (1835-1902) crede că tăcerea este „virtute ce ne face agreabili în faţa semenilor noştri”, folosind practic afirmaţia lui Ambrozie (339-397), unul din cei patru părinţi ai Bisericii Apusene numit doctorul Bisericii, care şi el credea că tăcerea „este o virtute mai mare decât aceea de a vorbi”.
Sigur, tăcerea are mai multe semnificaţii, însă toate au drept scop ridicarea omului la un grad mai înalt de înţelepciune. Cel ce tace ascultă mai mult şi învaţă mai multe, tăcerea este asemenea unei iubiri etere de care nu te-ai mai despărţi niciodată, iubire după care unii tânjesc şi de care alţii fug.
Acum, la sfârşitul acestor rânduri, poţi să te bucuri că cel puţin acum ai tăcut, ai făcut un pas spre această virtute, irosindu-ţi câteva clipe tăcând şi citind şi, cum spunea Th. Carlyle (1795-1881), „Vorba este timp, tăcerea este eternitate”.
Învaţă să taci, căci tăcerea poate spune mai multe decât o mie de cuvinte, dar o mie de cuvinte nu pot defini sensul tăcerii.

Recomandările redacției