O tradiție frumoasă pare să prindă rădăcini în Arad: gala de operă Open Air, eveniment care premerge în fiecare an deschiderea stagiunii Filarmonicii și care i se datorează în totalitate fostei directoare a instituției muzicale din oraș, Rodica Tălmaciu.
Trebuie spus, fiindcă este de bun simț, adică obligatoriu, că a fost un regal artistic, o adevărată desfătare să asculți muzicile acelea celeste, vocile soliștilor și-ale coriștilor, și să vezi orchestra evoluînd cum rar a făcut-o, fiecare instrumentist respectându-și din plin și harul, și menirea. Aș scrie despre fiecare instrumentist și despre fiecare corist în parte, însă mi-ar trebui prea multe ziare ca să-mi încapă scriitura și prea mult timp ca să mă desfășor, așa că-mi așez sufletul în genunchi, îmi înclin fruntea șalelor spre țărîna paginii și scriu doar atît: vă mulțumesc din toată inima, dragilor!
Ce nu știe multă lume este un fapt aproape mirabil dacă n-ar fi de-a dreptul extraordinar: în concertul de duminică seară au evoluat pe scenă cîteva familii, așa că să le luăm pe rînd spre-a le aduce toate laudele.
Soprana Annamaria Kászony a cîntat răvășitor și cu emoții inevitabile, în orchestră aflîndu-se părinții ei: Ilona la vioară și Lászlo la violă, evoluția ei fiind, dincolo de evenimentul profesional, o cinstire adusă mamei și tatălui, deci spun și eu așa: cinste unor astfel de părinți, cinste unei astfel de fiice!
La percuție a bătut o altă familie frumoasă de muzicieni: Lucica și Mario Florescu, avîndu-l între ei pe Alex, fiul lor. Am ascultat sunete diafane de triangluri, zuruituri de tobe mici și de darabane și de alte obiecte de făcut zgomote bătute cinstit și artistic de cei trei – și mi-a venit în gînd un gînd șăgalnic: decît să mă bată poliția sau jandarmeria, mai bine să mă bată Floreștii, c-aș suna și eu mai artistic poate…
Tot în orchestră au cîntat soții Cîrstulescu: Maria la vioară și Radu la corn; Radu a fost el fiind cornist angajat al Filarmonicii, dar în vremurile de cruntă restriște și de blestemată amintire ale Filarmonicii și-a luat cîmpii și-a fugit unde-a văzut cu ochii (adică la Timișoara), iar duminică a fost colaborator.
Corul nu putea fi mai prejos, așa că printre vocile frumoase ale ansamblului vocal s-au numărat și cele ale soților Rădoiaș: Robert și Daciana. O precizare și o notă aparte pentru Daniel Rădoiaș; fiind dirijor al corului, putea sta foarte bine prin preajma scenei dînd indicații, însă a fost asemenea oricărui șef căruia munca celor pe care-i conduce și-i dirijează nu i-i străină, așa că și-a suflecat mînecile vocii și-a cîntat alături de muncitorii săi, cot la cot cu ei și la fel de bine ca ei. (Oare n-ar fi bine să avem și parlamentari asemenea, miniștri la fel, primari așijderea?)
Deși l-am lăsat la urmă cu intenție, dirijorul merită toată stima și toate aplauzele. El a fost Gheorghe Victor Dumănescu și a reușit o minune de concert. Ce s-a văzut de departe și de aproape a fost o baghetă fermă, o mînă sigură, o știire perfectă a lucrului pe care-l avea de făcut, o gestică amplă cînd se impunea, o gestică minimală cînd era cazul, un șarm continuu care cucerește și cel mai acru meloman posibil. Dirijor de operă fiind (maestru, domnule, nu alta!), a știut să treacă cu o ușurință dezarmantă de la un stil muzical la altul, astfel că în suita corală a lui Sabin Păutza l-am revăzut pur și simplu, cu ochiul lacrimei, pe Sile Dinicu. (Oare n-am putea avea astfel de dirijori și prin politică, și prin administrație…?).
Una peste alta, cu mici scăderi (pasabile), și cu mari înălțări (lăudabile), a fost gala de operă Open air, un eveniment prea rar – și poate că tocmai din această cauză atîta de dens. A fost așadar, și sperăm să mai fie încă mulți ani de-aici înainte, ca să ne mai clătim sufletele înnegurate de cenușiul zilelor de toate zilele.
Vivat Filarmonica, vivat artiștii, vivat Aradul și arădenii, mulțumiri cerului și pămîntului pentru muzicile dumnezeiești!

Recomandările redacției