de Paul Krizner
Ioan Slavici scrisese în ziarul „Albina” din Pesta la 1878 următoarele: „va veni o vreme când va trebui să lucrăm împreună.” Din păcate nici în ziua de azi acea vreme de conlucrare nu a ajuns ci a rămas ideea de stăpânire și asuprire neîncetând gândul că Transilvania nu le aparține.
Dragii mei cititori, nu am pretenția să țin o lecție de istorie acum și aici, departe gândul acesta de mine, însă scormonind printre documente pentru o lucrare personală, am dat peste niște informații chiar păreri mai puțin cunoscute în spațiul public iar ca să fim onești cu noi înșine și cu politicienii noștri cred că ar trebui să știm ce părere aveau maghiarii la 1848 despre români și poate încă o mai au în mod tacit.
Conceptul de naționalism maghiar în viziunea lor are două forme, în primul rând manifestă o prețuire deosebită față de tot ce este maghiar iar pe de altă parte o oarbă disprețuire față de tot ce este străin, astfel că maghiarii anului 1848 care luptau pentru Ungaria Mare sau milenară adică alipirea inclusiv a Transilvaniei și separarea lor de imperiul habsburgic, i-a făcut să considere celelalte popoare ca fiind inferioare lor (eu folosesc un termen frumos față de realitatea din documente).
Dar haide-ți să vedem opinia maghiarilor despre alte popoare. Ei susțineau că „neamțul e blăstămat, românul e fript la soare, sârbul e sălbatec, slavul nu-i om, jidanul pute, șvab cu fundoi etc”. De fapt în viziunea maghiarilor românii nu erau considerați nici măcar oameni sau cetățeni ci simplu: „iobagi”, niște ființe care să lucreze pentru nobilimea maghiară, chiar dacă în Transilvania românii erau de trei ori mai mulți decât maghiarii, sașii și secuii la un loc.
Dar un amănunt a scăpat, poate intenționat, unor istorici și anume într-un document al vremii care a fost tradus din limba maghiară nu apare termenul de „român” ci doar de „olah” sau „valah”, deci nici acest drept de a se numi români nu-l aveau chiar dacă la Adunarea Națională de la Blaj din 16 martie-4 mai 1848 se menționa: „românii să se numească români, ear nu olah și walach”.
Îmi veți spune ce importanță are acest lucru, păi simplu, ștergerea identității unui neam înseamnă în timp dispariția acestuia, repetă la nesfârșit copiilor că sunt infractori și vor sfârși prin a crede că ei chiar sunt. Păcat, domnilor, păcat.
În concepția maghiarilor, ei erau perfecți ajungându-se până la divinizarea naționalismului, considerând că Dumnezeul maghiarilor este Cel adevărat iar lumea maghiară este „lumea fericită” și în ceea ce privește „dreptul maghiar” doar el este „dreptul bun”. Dreptatea maghiară este considerată „dreptatea sfântă”etc. Chiar George Barițiu consemnează că maghiarii îi considerau pe „holahi” (n. r. valahi) tâlhari, adică o speță umană nedemnă de ei.
Și uite așa părerea lor de atunci pare să nu se fi schimbat. Maiorul maghiar Emeric Hatvani care a ordonat asedierea Abrudului în 1848 îi numea pe români „popor de bandiți”. Dramatic este că vrajba între națiuni nu vine din partea oamenilor simpli ci din partea politicienilor corupți. Mă întreb ce se mai știe de masacrul de la Mihalț, ce se mai știe despre fundația Gojdu și cât de repede s-au maghiarizat românii din celălalt hotar.
Și totuși avea dreptate Slavici: „Va veni o zi când va trebui să lucrăm împreună”. Până atunci doară se vor mai îmblânzi maghiarii. Concluzia o trageți dumneavoastră dragilor.
