Şi după 40 de ani „Vagonul” a fost mai viguroasă

0
253

vagonul2013Această afirmaţie ar mai putea rămâne în picioare dacă în viaţa noastră toate ar fi fost bine şi nu s-ar mai fi întâmplat nicio transformare fizică sau în sufletele noastre totul ar fi curs ca mierea pe parcursul a aproape unei jumătăți de veac.
Sâmbătă, la baza sportivă a lui Ionuţ Popa am reuşit să trăim această constatare, când foştii sau mă rog, câţiva dintre foştii componenţi ai echipelor de juniori ale Vagonului şi UTA-ei din anul 1973 şi-au dat întâlnire la depănat de amintiri şi chiar la o miuţă de 20 de minute.
Greşesc dacă spun „şi-au dat întâlnire”, deoarece ideea sublimă de a ne aduna i-a aparţinut lui Călin Chişbora, unul dintre foştii portari al echipei de atunci a Vagonului, alături de el transpirând să ne adune Aurel Nădăban, cândva un mare talent al fotbalului juvenil al Aradului, şi Ovidiu Păcurariu, vagonar cu sânge albastru de când îl ştim.
copul oficial, de fapt, al acestei întruniri a fost dorinţa fiecăruia dintre cei prezenţi să mai poată gusta o dată din aroma nostalgiei unei finale jucate în 1973 pe Stadionul „23 August” din Bucureşti (echivalentul, în grandoare, al „Arenei Naţionale” de acum), o finală jucată nu împotriva oricui, ci a mult mai titratei Dinamo din acele vremuri, un Dinamo care îi avea în componenţă pe Augustin, Lucuţă, Ion Marin, Dinu „Vamă”, Vrânceanu, nume care au ajuns foarte cunoscute de-a lungul vremii.
Nici nu se putea ca la această întâlnire de sâmbătă să lipsească UTA, aici a fost sclipirea ideii lui Chişbora, UTA nu putea lipsi. O dată pentru că UTA ne-a fost adversară de semifinală de care abia am trecut după loviturile de departajare. A doua oară, pentru că UTA e o echipă din Arad şi, în afară de Bucureşti, Aradul a fost singurul oraş din provincie cu două echipe prezente în acestă fază. Şi a treia oară, şi poate e punctul cel mai important, pentru că în echipa UTA-ei au evoluat prieteni de–ai noştri, jucători cu care am copilărit împreună sau am învăţat tainele fotbalului împreună (Dorel Cura, Ladislau Simon). „Eu am copilărit, mă jucam sau învăţam mai mult lângă – sau împreună cu – băieţi care jucau la UTA, ne despărţeam doar în momentul când trebuia să mergem la antrenamente, ei la UTA, eu la Vagonul… Cum să nu-i fi invi-tat şi pe ei astăzi?” spune Călin Chiş­bora.
Am fost mulţi care nu ne-am văzut de 40 de ani încoace, cu unii salutându-ne în prima fază doar cu o banală strângere de mână, transformată în îmbrăţişări cu lacrimi când conştientizam persoana din faţa noastră. Fost coechipier aproape 20 de ani, Ladislau Iuhasz (Mano cum îl alintam) a fost ini­ţial de nerecunoscut pentru mine, credeam că este un invitat „extra”. Nea Hăran Alexandru, la 80 de ani, a fost întrebat de fostul său elev, căruia i-a fost poate mai mult ca un părinte, Pali Baliga: „Dumneata cine eşti?” La aflarea răspunsului, a izbucnit în plâns, cerându-şi iertare cu faţa îngropată în umărul antrenorului care zâmbea îngăduitor.
După gustarea unei guri de şampanie, Chişbora ne-a mai pregătit o surpriză.
Fiecare dintre cei prezenţi a primit câte o copie după fotografia publicată în ziarele anului 1973, pe verso fiind imprimate cronicile, echipele şi marcatorii golurilor celor două semifinale şi, bineînţeles, ale finalei.
A urmat momentul adevărului, adică un mini-meci între cele două finaliste de odinioară. Aici a fost „baiul”. UTA, poate din respect, poate din alte motive ale trecerii timpului, a stat cuminte de-o parte (eu cred că din res­pect, totuşi) şi ne-a lăsat pe noi vagonarii să ne trăim practic aducerile aminte ale acestui sport fără pereche, fotbalul.
Tricourile albastre au împânzit terenul lui Ionuţ Popa (inclusiv acesta evoluând în aceeaşi culoare), fiecare refuzând galbenul celuilalt rând de echipament. Până la urmă, obligaţi să-l poarte, s-a constituit şi o echipă adversă.
La albaştri au evoluat: Chişbora, Socaciu, Torok, Gecs, Ionuţ Popa, Iuhasz şi Hamza, iar la galbeni: Radu Suciu, Caraivan (fost portar al echipei Dinamo în 1973), Croitoru, Gângă, Baliga.
Toţi am simţit în fiecare moment al meciului căldura privirilor (critice altădată, pline de dragoste azi) ale antrenorului Hăran. Alături de el, se bucura frecându-și mereu mâinile, nemuritorul Gheorghe Macavei (săgeata stângă a Carpaţilor). Scorul 6-6 a reprezentat încă odată omogenitatea loturilor şi mai ales prietenia lor.
Am încercat să facem în paralel cu poza anului 1973 şi una actuală cu aceleaşi poziţii luate de jucători. Din păcate, din poza actuală au lipsit din mai multe cauze: Fodor, Melnic, Gall, Leac, Chiş, Morar şi Stanca precum şi preşe­dintele clubului de atunci, Pascal.
De la UTA – Vitan, Matei şi Vasilescu… plecaţi în ceruri.
Au fost însă prezenţi alb-roşiii: Cura, Petrişor, Marconescu, Simon, Bîtea, Bogdan, Borugă.
Spaţiul mă obligă să mă opresc aici, nu însă şi timpul. Aurel Nădăban a mai promis o întâlnire peste 40 de ani… Noi am hotărât (vremea e din ce în ce mai scurtă) să ne întâlnim anual.
Voi reveni cu rânduri, multe rânduri, încercând în numele tuturor foştilor elevi ai antrenorului Alexandru Hăran, să îi aducem recunoştinţa necesară pentru tot ceea ce a făcut pentru noi din 1966 încoace.
Mulţumim Călin, mulţumim Aurel, mulţumim Ovidiu!
Ioan Hamza

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.