S-a făcut demult un film de-o tristeţe devastatoare: Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?. Din tristeţea imposibilă a acelui film, din numele lui şi din amărăciunea unei întîmplări vechi de-o săptămînă, am stors melancolia însăilării care urmează.
Cu o săptămînă-n urmă, joia trecută, a fost ultima zi de muncă a Mariei. Nu ştiţi cine e Maria? Nici eu nu prea ştiam. Ştiam însă de multă vreme că orice intrare la vreun concert al Filarmonicii îmi era întîmpinată de-o lumină clară, caldă, care-mi spunea „Bine aţi venit la concertul nostru!”, şi-mi zîmbea liniştit şi-mi rupea biletul cu infinită delicateţe. Lumina aceea şi zîmbetul acela aveau un nume: Maria. De joia trecută, lumina şi zîmbetul… au ieşit la pensie!
Pensionarea cuiva, a oricui, ar trebui să fie prilej de bucurie, iar lacrima cursă pe obraz ar trebui să fie sărată şi caldă. Lacrima Mariei a fost însă amară şi rece: a fost „îndemnată” să se pensioneze înainte de vreme şi nimeni nu i-a spus o vorbă bună, nimeni nu i-a oferit o floare, deşi…
Douăzeci de ani a fost angajată fără calificare a Filarmonicii. A fost în acelaşi timp femeie de serviciu şi plasatoare şi curieră, adică a făcut tot ce i s-a cerut. A fost douăzeci de ani primul contact al spectatorului cu actul de cultură întîmplat pe scenă, fiindcă faptul cultural nu-ncepe-n sală cu prima bătaie de baghetă şi cu primul sunet, ci mai înainte, la uşa de intrare, cu ruperea biletului şi cu „Bine aţi venit la…”.
Nimeni n-a aplaudat-o vreodată, chiar dacă lumina sufletească şi zîmbetul profund uman care era ea prevestea desfătarea artistică, o prefaţa de-a dreptul. Nici n-a vrut aplauze; vedea însă chipurile transfigurate după concerte, şi-atunci lumina care era şi zîmbetul care era deveneau şi mai intense.
Într-un templu al artei, Maria a fost douăzeci de ani o artistă uriaşă în arta modestiei şi-n cea a bunului simţ. În ultima-i zi de lucru, cu o mare de tristeţi în priviri şi cu-n munte de regrete-n suflet, a privit podelele pe care le-a ţinut curate şi mobilierul pe care l-a păstrat fără praf, pereţii care-i fuseseră casă şi vitraliile care-i erau dragi cum dragă-i era lumina filtrată prin ele, apoi a murmurat cu noduri în gît: „Casa asta atît de frumoasă…”.
În ziua aceea Maria a plîns – şi nimeni n-a băgat-o-n seamă. Să-i fi spus cumva directorul vreun mulţumesc frumos? Departe de el gîndul acesta nedemn! Să-i fi spus altcineva ceva mîngîietor? Cine s-o facă? Să-i fi cîntat orchestra ori corul ceva de suflet frumos şi viaţă lungă? N-a fost să fie.
Şi totuşi…, s-a-ntîmplat că s-a-ntemeiat cineva înaintea ei şi i-a oferit un buchet de flori şi i-a mulţumit frumos pentru douăzeci de ani în care a-mprăştiat lumină în Casa Muzicii, şi a-mbrăţişat-o şi i-a-ncălzit lacrima rece – din respect pentru puţinele lumini omeneşti pe care multele bezne omeneşti le trec sub obroc, iar respectul se cîştigă cu arderile sufletului, nu cu mîzgălelile pixului.
Mulţumesc, Maria, pentru că eşti şi pentru că eşti aşa cum eşti! Dacă instituţia-n care-ai muncit douăzeci de ani n-a catadicsit să-şi aducă aminte de tine în ultima-ţi zi de lucru, uite că-şi aduce-aminte instituţia care semnează rîndurile astea; nu-i mare lucru, dar e ceva mai mult decît nimic.

Recomandările redacției